Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Memories of nobody

Mi-a placut enorm acest capitol .Mi-ar placea ca pana la urma cei doi sa se intalneasca

Spor la scris in continuare.Astept urmatorul capitol

Baga mare e frumoasa ideea, sper sa continui, ca te smotocesc toata daca nu

Next!

I am sooo sorry X_X. Au trecut pe puţin două luni de când n-am mai postat. Sper totuşi să mai fie cineva interesant de acest fic.

Capitolul III.

Oamenii treceau nepăsători pe lângă mine. Nimeni nu se oprea să mă întrebe de ce plâng, de ce suspin cu atât de multă durere. Doar aruncau o privire dezinteresată, abia cu un strop de curiozitate, şi treceau mai departe. Dar dacă mă gândesc bine nici nu aveau de ce să-şi facă griji pentru o străină, ce foarte bine putea să fie un hoţ deghizat. Era şi va fi mereu o lume egoistă, unde numai egoişti reuşeau. Ei ştiau foarte bine asta, pe când eu încă speram să nu fie aşa. Sufletul meu, ce rămăsese al unui copil, încă credea în ceva ce se pierduse de mult. Sau poate că nu existase niciodată. Chiar şi persoana iubită ajungea să te trădeze. Aşa cum fusese şi în cazul meu şi al lui Alex. Acum ne aflam în Rai , iar în secunda următoare totul se destramă. Îngerii cad pradă întunericului, iar paradisul devine iad; iubirea devine ură; prietenul devine duşman.
Mi-am şters pentru a nu ştiu câta oară lacrimile, deşi ştiam că vor continua să cadă. Trebuia măcar să încerc să mă opresc. Nu puteam sta toată noaptea pe străzi plângând ca un copil pierdut.
Mi-am îngropat faţa în palme oftând lung şi zgomotos. Era prea mult pentru ziua aceea. M-am spirijit de un zid murdar şi umed. Dar nu mai conta asta. Tot ceea ce conta pentru mine acum erau sentimentele mele. Poate eram egoistă, dar dacă nu mă gândeam eu la mine cine o va face? Nimeni. M-am lăsat să alunec pe cimentul rece şi ignorant privind spre cer cu ochii inundaţi de boabe de rouă. Dacă mi s-ar fi dat şansa să schimb ceva nu aş fi făcut-o. Şi asta durea cel mai tare. Indiferent de ce mi-ar fi făcut sau îmi va face nu aş fi în stare nici măcar să-l urăsc. Aş fi continuat să-l iubesc ca o proastă. Mi-am acoperit din nou faţa cu mâinile simţind cum lacrimile cad în valuri. De data asta nu m-am mai oprit. Aveam nevoie să mă descarc.
- Scuză-mă. Eşti bine? Am auzit o voce caldă, plăcută şi ciudat de cunoscută. Şi totuşi nu am ridicat capul. Eram sigură că avea să plece dacă nu reacţionam. Aşa făceau toţi. Se prefăceau că le pasă, ca apoi , la cea mai mică deficultate, să te abandoneze ca pe un lucru uzat şi nefolositor. Începusem să număr în gând secundele până când avea să meargă mai departe.Unu...Doi...Buzele mele se mişcau încet, domol şi abia vizibil, de parcă ar fi îngheţate, încătuşate de cuvintele dureroase pe care le rostiseră de prea multe ori.
- Dacă nu vrei să-mi spui... Persoana a făcut o mică pauză , în care mi-a apucat cu blândeţe bărbia, astfel obligându-mă s-o privesc. Am închis ochii instantaneu, de parcă ar fi trebuit să mă lovească o lumină puternică, şi i-am deschis abia după câteva secunde. Primul lucru pe care l-am văzut au fost ochii săi verzi ca smaraldul , care parcă scăpărau în lumina palidă a stelelor . În acel moment exprimau compasiune, blândeţe , îngrijorare, dar în spatele acelui abis de jad se zărea puterea şi hotârârea ce îi definea personalitatea zbuciumată. Aş fi putut să stau să-i studiez, să încerc să îi descifrez şi să îl înţeleg zi şi noapte şi nu m-aş fi săturat. Pentru că exprimau ceea ce u nu aveam să fiu , nu puteam să fiu niciodată: puternică. Eu eram fetiţa aceea sensibilă şi emotivă, care întotdeauna facea pe victima şi plângea în hohote după iubirea pierdută. Şi sincer mă săturasem de ea, de suferinţa pe care o emana, dar eram blestemată să n-o pot înlătura , să n-o pot ocoli ca orice alt obstacol.
Preocupată de propria-mi persoană nici nu observasem când cea de lângă mine mă ridicase cu greu, căci nu-i oferisem nici un ajutor , dar nici nu mă opusesem, şi acum mă ţinea în braţe ca şi cum întâlnise un vechi prieten . Aveam nevoie de compasiune, aveam nevoie să simt că îi pasă măcar unei persoane de mine, dar înţelegea nu voiam să vină din partea unei străine tocmai întâlnite pe stradă.
- Scuze... Dar ce naiba faci? Am întrebat pe un ton acuzator şi am împins-o uşor, în timpce mă retrăgeam un pas în spate. Deşi starea era deflorabilă, am reuşit să arcuiesc o sprânceană accentuându-mi astfel nedumerirea şi incomfortul. În schimb ea a zâmbit , pe jumătate amuzată , pe jumătate dezamăgită.
- Nu-mi vine să cred că nu-ţi aminteşti de mine Addie! A spus pe un ton jucăuş dându-mi un pumn uşor în braţ şi făcându-mi cu ochiul.
Am deschis gura indignată, în acelaşi timp uimită , în timp ce plecam privirea evident scormonind în mormanele de amintiri negre şi şterse din memoria mea infectă în căutarea acelor doi ochi de jad. Era greu, căci în majoritatea imagnilor apărea el , dându-mi aceeaşi impresie că inima se sfârşie în bucăţi de una singură nemaisuportând focul prin care trece, dar undeva departe am reuşit să-i găsesc, la fel de plini de viaţă şi sclipitori ca şi acum. Am înghiţit în sec privind la ultimele clipe din generală, când mă despărţeam de foştii colegi şi porneam voluntară spre un viitor atât de tragic. Îmi simţeam obrajii arzând, şi mi-am dat seama imediat că lacrimile se scurseseră mişeleşte prin cozile ochilor , parcă vrând să-i arate starea mea jalnică.
- Ellie, îmi pare aşa de rău... Nu ştiu cum am putut să... Am reuşit cu greu să spun acele fraze, nici măcar ele întregi şi am îmbrăţişat-o iar, de data aceasta ca o scuză şi parcă nu mai voiam să-i dau drumul. Văzând-o pe ea, parcă o vedeam pe vechea Adela, cea veselă cu capul în nori şi ignorantă la capitolul iubire.
- E ok , Addie . A trecut mult timp. Dacă nu te iert eu , cine o va face? A înghiţit în sec şi a inspirat adânc. Am ridicat capul şi i-am zâmbit recunoscătoare , deşi lacrimile încă mai formau râuri negre pe obrajii înaspriţi de timp. Nu-mi venea să cred ce vedeam, dar era adevărat. Şi ea plângea, toată ardoara din ochii ei verzi se topise sub căldura amintilor prăfuite, care oricât de mult ar durea prin simplul fapt că fac parte din trecut , rămân singura sursă de lumină şi viaţă atunci când rătăceşti prin întunericul abisal al unui suflet frânt.
Mi-am lăsat iar capul să cadă pe umărul său şi am strâns-o mai tare în braţe, în timp ochii s-au închis încet şi strâns, precum uşile celulelor din închisoare. Mi-era teamă că dacă îi deschideam totul dispărea, ca o iluzie a imagineţiei mele bolnave care nu face altceva decât să –mi hrănească durerea prin speranţe deşarte. Am inspirat adânc mirosul său proaspăt, şi parcă am simţit iar florile de pe câmpul unde obişnuiam să ne jucăm când eram nişte copii.
- E în regulă. Nu plec nicăieri. Am auzit-o şoptind, după care a suspinat .
- Ştiu. Am răspuns la fel de încet.

I hope you like it! Şi scuze pentru greşeli, atât de exprimare cât şi de ortografie! X_X