Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Jurnale

« Previous 1 2 3 4 Next »

/ Memoriile Nimanui

Story of my life

Ce replica invechita: Salut jurnalu-le! Ma calca pe nervi! Asa ca eu voi incepe altfel.
Nu stii cine sunt si nici eu nu te stiu pe tine. Suntem doua suflete ratacite care s-au gasit unul pe celalalt, dar nu-i sigur ca se potrivesc. Exista concomitent, fara legatura unul cu celalalt. Si, de fapt, de ce sa aiba legatura? Unul dintre suflete apartine unui caiet gol, iar celalalt unei fete. O fata care de abia a avut legatura cu lumea. Un nimeni.
Un nimeni care asculta de numele de Arla Norness. Un nimeni care atrait pana la varsta de 6 ani,intr-un mic si cat se poate de normal orasel din sudul Angliei, impreuna cu parintii. Un nimeni care ai carei cele mai bune prietene erau cartile si copacii. Un nimeni cu o viata cat se poate de normala, pana la ziua fatala de 25 iunie, care ii schimba viata. Statea in camera mare cu parintii si citea o carte. La un moment dat incepu sa planga, moment in cãre exploda bucataria. Parintii ei vazura toata scena, iar ziua urmatoare o si dusera la doctor. Acela a fost primul dintr-un sir lung de doctori, care au consultat-o pe Arla, fara sa gaseasca ceva anormal. Pana cand o doctorita le spuse parintilor ei ca probabil fata e o vrajitoare, la fel ca insasi doctorita. Din acel moment, parintii incepura sa se comporte altfel cu ea. Daca ei discutau si Arla intrau in incapere, atunci incetau orice conversatie si o continuau doar cand ea parasea camera. Nu ii mai vorbeau, dar cand totusi i se adresau, ii ziceau ciudatenie. Cam la doua luni dupa ce explodase bucataria si la o luna dupa ce aflase ca e vrajitoare, Arla iesi, intr-o noapte, sa isi ia un pahar cu apa. Inainta pe coridorul intunecat, dar inainte sa ajunga la bucatarie dadu de o geana de lumina care se strecura din camera parintilor. Fata se aproprie de usa, de unde li se auzeau vocile. Isi auzi mama spunand ca ciudatenia ar trebui data la casa de copii, poate isi gaseste pe altcineva de explodat. Tatal o aproba,adaugand ca ar trebui sa faca asta cat mai repede, caci el nu stia cat aveau nervii lui sa o suporte pe ciudatenie in aceeasi casa cu el. Arla statea in fata usii cu ochii ei verzi in lacrimi. Un copil mic, in genunchi, cu ochii scaldati in lacrimi, in fata unei usi, pe intunric. In fata unei usi dupa care erau doi monstrii. Doi monstrii pe care candva ii strigase mama si tata. Doi monstrii, care auzind zgomote, iesira din camera, cand vazura despre ce e vorba intrara repede inapoi, incuiand usa dupa ei.
[img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft3246-memoriile-nimanui">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft3246-memoriile-nimanui">conectat pentru a vedea acest link]</span>

About love...Story of a smile...

Din jurnalul Dorei

In primul rând aº vrea sa clarific ceva: si Pãun si si Jimmy sunt doi idioþi mari si laþi. Însã mulþumitã lor am aflat ceva (ceva ce nu are legãturã cu calitãtile lor mintale reduse)Nu conteazã cât de mult am suferit dupã ceea ce s-a întâmplat cu ei. Tot ceea ce conteazã este doar intensitatea cu care am iubit între timp.Cãci orice clipã in care i-am iubit a fost încununatã de douã picãturi de durere. Dar doar clipele de iubire conteazã, clipele in care te daruiesti necunoscutului. Cãci acele clipe se vor transformã in in zâmbete ce raman întipãrite in tabloul vieþii, in timp ce lacrimile se scurg doar pe tablou, stergand imaginea unui zâmbet. Si nu e nimic mai rãu decât cã atunci când mori sã duci cu tine doar o pânzã goalã. Sã te uiþi la cei din jurul tãu cum zic poveºti despre zâmbete, iar tu sã nu ai nimic de arãtat si in momentul acela vei simþi cea mai mare durere, cãci fiecare lacrimã care s-a scurs pe tablou o vei simþi cã pe o loviturã de bici.

Story of my life...

In noaptea aceea Arla pleca de acasa. Isi lua niste haine mai groase, iar in rucsacelul ei cu flori isi impacheta niste mancare. Parasi casa fara regrete, fara sa se uite inapoi, dar cu lacrimi in ochi. In timp ce mergea singura prin noapte, incepu sa ploua. O ploaie cu picaturi mici, dar desi, o lovea pest efata, peste maini, peste parul pana la mijlocul spatelui. Fetita se duse sub pod, singurul loc ferit de ploaie si de privirile nedorite ale curiosilor. Adormi acolo, cu capul pe rucsacul ud.
In dimineata urmatoare se trezi devreme, caci simtea ca cineva o priveste. Cand se ridica in capul oaselor, vazu un politist zambitor, cu un termos in mana. Acesta ii zise ca o gasi in rondul de dimineata, dar nu a vrut sa o trezeasca, asa ca mai bine s-a dus sa ii pregateasca niste ceai. Si cu aceste cuvinte ii intinse termosul. Insa, cand afla cine era, au dus-o acasa, unde parintii se chinuira sa le explice ca ei nu o mai recunosteau pe Arla drept fiica, pe ciudata aceea. Politistii le explicara ca oricum fata va trebui sa stea cu ei pana se fac actele, asa ca Arla se trezi incuiata in fosta ei camera, pentru trei zile, timp in care putea sa manance doar ce isi luase cu ea in noaptea aceea. Apoi, intr-a patra zi, o voce din fata usii ii spuse ca o vor lasa sa plece, dar inainte sa iasi, trebuie sa astepte zece secunde, ca sa poata fugi. El, tatal ei, nu mai avea curajul sa dea ochii de ea. Insa Arla nu astepta cele zece secunde, ci, in momentul in care auzi incuietoarea, se napusti afara din camera, la timp ca sa isi vada tatal cum fuge mancand pamantul. Vrajitoarea cobora scarile si intra in camera de zi, unde o astepta o femeie de vre-o cincizeci de ani, care o lua de mana si o conduse afara din casa aceea. O urca intr-o masina veche, care o conduse pana in afara orasului, pana la o cladire darapanata, ce parea veche de cel putin doua secole. Inauntru i se arata dormitorul fetelor, dormitorul baietilor, sala de mese, bucataria, spalatoria si camera de zi, apoi fu din nou condusa in dormitor, ca sa i se arate patul ei. Un pat exact in capatul camerei lungi.
Primele doua saptamani trecura linistite. Arla nu vorbea cu nimeni, nimeni nu vorbea cu Arla. Cand era ora mesei, manca. Cand era randul ei la spalat vasele, atunci spala vasele. Sambata isi spala hainele, in timpul saptamanaii mergea la scoala, iar in timpul liber, dupa ce isi termina temele, citea. Totul era bine pana intr-o dimineata, cand imbracanduse se uita in oflinda. Dar in loc sa isi vada doar propria reflexie, vazu in spatele ei un mosntru. De fapt nu semana cu un monstru, dar cand se uita la el, aceasta impresie i-o lasa. S-a intors repede, dar in spatele ei nu era nimeni. Apoi s-a uitat din nou in oglinda, unde aparu din nou mostrul. Cand ea ridica mana, monstrul facula fel, cu un zambet sinistru pe fata. Atunci [strike]monstrul[/strike] Arla realiza: Monstrul era, de fapt, ea!