Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 … 16 Next »

/ My name is.. Risk.

Chapter I

- La naiba! am spus privindu-mi ceasul de la mâna stângã.

Era ora ºapte dimineaþa fãrã douã minute, iar eu încã eram pe unul dintre coridoarele Unitãþii, alergând haotic ºi aranjându-mi gulerul cãmãºii albe de sub sacoul ce îl purtam numai pentru cã fãcea parte din uniformã. ªi pentru cã îmi plãcea.

Sanborn ºi restul erau deja pe teren când am ajuns eu.
- Wow. Risk, ºi eu care credeam cã nu mai vii.
I-am aruncat o privire sarcasticã ºi mi-am tras rãsuflarea.
- Nu scapi de mine nici mãcar în Iad, Sanborn.
- De asta îmi era fricã..

Ne-am aliniat pentru raport ºi am aºteptat sã vinã comandantul de pluton. Jennifer Reed. Sau „Jennifer – inimã de gheaþã” cum ne plãcea nouã sã îi spunem. Cea mai rea tipã din toatã Unitatea, ºi tocmai noi o primisem drept „ºefã”.

- Shhht. Vine „boss”. chicoti cineva din dreapta mea.
John Cambridge. El era mereu ca un fel de clovn al trupei. Da, era cel mai bun la tactici militare pentru un novice, nu aveam ce spune, dar glumele lui erau la pãmânt. ªi problema era cã nici nu îºi dãdea seama.

- Drepþi! se auzi vocea de gheaþã (ca ºi inima ei, de altfel) a lui Jennifer.
Toþi încremenirã ºi aºteptarã cu privirile drepte înainte, fãrã sã se uite la Comandantul de pluton.

- Felicitãri. Aþi fost recomandaþi pentru prima voastrã misiune. În douã luni veþi pleca în Kandahar, Afghanistan pentru o misiune de trei luni alãturi de alte douã companii, în cadul Batalionului 13 „Viperele de nisip”.

Terminã de vorbit ºi ne privi pe toþi studiindu-ne. I-am simþit pe toþi cum se încordeazã de emoþie. Noi? Recomandaþi? De cãtre cine? Vom avea parte de prima noastrã misiune.. În cele din urmã mi-am fãcut curaj.

- Cer permisiunea de a vorbi, sã trãiþi!

„Inimã de gheaþã” mereu avusese ceva cu mine. Aici ar urma sã spun cã habar nu am de ce, dar aº minþi. O uram. Mã ura. Aveam o relaþie în perfectã armonie. Totul era reciproc. Desigur, nu mã suporta ºi pentru cã fãcusem atâtea „gesturi necugetate” de-a lungul anilor. Probabil cã eram recunoscutã pentru încãlcarea anumitor reguli. Tare, nu?

Jennifer se apropie de mine. În ciuda faptului cã mã forþam sã privesc drept înainte, se aºezã fic în faþa mea ºi mã privi cu un zâmbet în colþul gurii. Îi simþeam parfumul delicat ºi îi urmãream ochii negri, profunzi. Pãrul ei era prins într-un coc sever sub cascheta cu însemnul armatei. Am cãutat cu disperare ceva care sã iasã din tiparul acela pus la punct. Un fir de pãr pe cãmaºã. Sau o urmã cât de micã de murdãrie pe gulerul alb. Dar ºi acela era cãlcat ºi stãtea þeapãn. Era perfect toul la ea. Trebuia sã admit.

- Permisiune acordatã.

Rosti rar fiecare cuvânt, iar respiraþia ei de mentã mã izbi în faþã. La naiba, de ce trebuia ea sã fie atât de.. de.. de perfectã? Un lucru era sigur. ªi nu mi-era uºor sã-l admit. Acelã cã voiam cã disperare sã fiu ca ea. Nu ºi la „inimã”, desigur.

- Cer permisiunea de a întreba: Cine ne va însoþi ca îndrumãtor, sã trãiþi?
Am salutat militãreºte ºi am aºteptat în poziþia de drepþi un rãspuns. Un lucru cert în armatã: salutul militar îl execuþi cam de vreo trei mii de ori pe zi. Când vorbeºti cu un grad superior, când vii la raport, când pleci, pe parcursul raportului ºi aºa mai departe. Devine o obiºnuinþã. Una plãcutã. Uneori.

- Aº fi vrut sã am onoarea de a vã însoþi. Dar nu. Ca sã îþi rãspund la întrebare, cadet, vã va însoþi Max DeSilva. Locotenent – Colonel, în prezent, ami exact începând cu data de astãzi, el este ºi ºeful Batalionului vostru.

Dupã ce Jennifer ne transmise tot ce trebuia sã ºtim, se întoarse pe cãlcâie ºi intrã în Unitate.
- Sã trãiþi! se auzirã glasurile noastre în urma ei.

Am rupt rândul ºi ne-am luat poziþiile de repaus. Mi-am scos ºapca de pe cap ºi mi-am netezit pãrul brunet ºi lung ce era strâns într-o coadã, la spate.

Mulþi deja vorbeau între ei despre ce avea sã se întâmple.
- Vã daþi seama? Prima noastrã misiune. Asta e ºansa noastrã sã o facem. spunea Royce, un coleg de trupã, care era în mod evident extaziat.
- Mda, asta dacã nu cumva o dã cineva în barã. am spus uitându-mã la fiecare dintre ei.

Uitasem sã menþionez: eram singura fatã în acea grupã ºi eram ºi ºefa, numitã chiar de Jennifer. Nu mã suporta, dar tocmai din acest motiv mã tot testa la capitolul „responsabilitate”.

- Cine vorbeºte, Risk.
- Cambridge, nu cred cã þi-am dat permisiunea de a-mi evalua faptele. Ce am fãcut pânã acum a fost spre binele echipei.

Mi-am încruciºat mâinile la piept aºteptând ca John Cambridge sã mai spunã o replicã de-a lui. Spre surprinderea mea, Sanborn i-o luã înainte:

- Hei. Jane a fãcut tot ce a putut pentru echipa asta. Arãtaþi-i puþin respect. Cambridge, n-ai tu curajul sã faci ce face ea.
Mai mulþi pufnirã în semn de batjocurã pentru cel pe care Sanborn îl dezaproba.

- Tot ce a fãcut. Totul. Pãi au fost numai niºte prostii. Niºte lucruri total ieºite din cadrul regulamentului. i-o întoarse John.
- Poate. Dar asta e ºi ideea. Îþi trebuie curaj pentru a face asemenea prostii.

Felul în care rostise cuvântul „prostii” mã fãcu sã înþeleg cã el nu se referea la sensul de bazã al lui. Ci la ceva mai presus. La sensul bun þi nu rãu. Cã veni vorba.. o prostie putea sã fie bunã ?

Chapter II

În timp ce toþi plecau spre Unitate am rãmas puþin buimãcitã în urmã. Eram de mult conºtientã cã eu ºi Sanborn eram foarte apropiaþi ºi cã þineam unul la altul. Ne ºtiam din generalã. Dar nu credeam cã îmi va lua apãrarea vreodatã. Bine, o mai fãcuse ºi înainte. Dar de fiecare datã eram surprinsã.

L-am prins din urmã în timp ce mergea pe coridorul lung ºi mi-am potrivit pasul cu al lui.
- Hei. Mersi pentru.. ºtii, acolo. Mulþumesc, Will.

Se opri ºi zâmbi puþin surprins. Cred cã faptul cã îi spusesem pe numele mic îl uimise puþin. În schimb el nu se lãsã mai prejos ºi îmi puse o mânã pe cap, ca ºi cum m-ar fi mângâiat ca pe un copil de cinci ani. Probabil cã dacã nu aveam ºapca pe cap mi-ar fi ciufulit tot pãrul.

- Oricând, Risk. John Cambridge e doar un fraier.

Aveam amândoi cursul de tehnicã militarã, aºa cã ne-am îndreptat cãtre dulapuri sã ne luãm caietele. Unitatea Militarã servea ºi ca Academie. Novicii, adicã noi, cei din primul an la Academie, aveam câteva cursuri obligatorii. Tehnicã militarã, unde învãþam noi metode de a ataca, de a surprinde inamicul ºi a porni ambuscade sau, din contra, învãþam cum sã le oprim. Dar cele mai multe planuri nu erau în ofensivã. Eu apreciam la acest curs faptul cã trebuia sã desenãm mereu planul de luptã. Era partea mea preferatã, deºi mã cam enerva uneori. Totul era interpretat cu mare precizie, deci trebuia sã fie desenat perfect, fãrã adãugiri sau orice altceva.

ªi aveam matematica intensivã, care era vitalã pentru tahnica militarã. Dacã voiam sã desenãm ºi sã observãm cum trebuie planurile, trebuia sã ºtim foarte bine geometria atât în spaþiu, cât ºi în plan. Ceea ce era destul de greu pentru mine, din moment ce eu uram matematica. Aveam pregãtirile de luptã ºi antrenamentele, care erau ceva mai frecvente. Geografia, care era la fel de importantã. Doar cã noi învãþam în alt stil. Ne ocupam de geografia fiecãrei þãri ºi fiecãrui oraº în care urma sã purtãm în decursul carierei noastre, misiuni. Cel mai studiat era Afghanistanul, Irakul ºi Iranul, dar ºi Bosnia era la fel de studiatã.

Aveam istoria ca un curs la fel de obligatoriu ca ºi matematica. Trebuia sã ºtim foarte bine istoria fiecãrui oraº ºi þarã. Dar totul consta în bãtãlii, rãzboaie câºtigate sau pierdute, numãrul victimelor, numãrul participanþilor, anii în care s-a desfãºurat totul ºi, bineînþeles, conducãtorii armatei.

Mecanica. Asta era mai mult pentru bãieþi, dar eram ºi eu înscrisã la curs. Se studiau cel mai mult tancurile ºi mai puþin restul maºinilor de luptã blindate, cum ar fi TAB-ul. Mi se pãrea al naibii de greu, dar nu aveam sã renunþ.
ªi mai erau multe cursuri. Printre care ºi cel de englezã intensiv, de care aveam toþi nevoie.

Am intrat în sala unde se purta cursul de tehnicã militarã. Majoritatea erau deja acolo, dar domnul Mayer nu era ajuns încã. M-am aºezat în bancã lângã Sanborn ºi mi-am deschis caietul pentru a-mi consulta planul de ora trecutã. Pe hârtia cu pãtrãþele de matematicã erau desenate câteva dreptunghiuri verzi, cu cerculeþe pe ele ºi liniuþe care erau, de fapt, tancurile. Niºte linii negre pe suprafaþa hârtiei indicau drumul parcurs de tancuri. Niºte cãsuþe prost desenate erau locul ce marca zona ce trebuia înconjuratã ºi, mai apoi, distrusã.

- Hei!
Am spus când am simþit cum un cocoloº de hârtie mototolitã se loveºte de capul meu. Am privit atentã în toate pãrþile pânã am depistat sursa. Craig Davis ºi colegul lui idiot râdeau de parcã tocmai fãcuserã cea mai bunã glumã din lume.

- Davis, n-ai ce face? Data viitoare mãnânc-o! am spus aruncându-i înapoi hârtia.

Domnul Mayer, profesorul de tehnicã, intrã în clasã cu expresia sa calmã pe care o avea de obicei.
- Bunã ziua! se auzi vocea lui gravã.

Aºteptã în poziþie de drepþi rãspunsul la salut. Ne-am ridicat toþi simultan în picioare ºi am salutat la fel de ferm.
- Sã trãiþi!

Profesorul Mayer purta uniforma ºi o bonetã militarã îi acoperea pãrul castaniu. Puteam din nou sã observ perfecþiunea întruchipatã. De ce mama naibii toþi profesorii, toþi cei mai mari în grad arãtau.. perfect? Ciudat. Dar frumos, ce-i drept.

- Astãzi aº vrea sã-mi prezentaþi un plan de luptã pe urmãtoarea temã: baza voastrã militarã este atacatã ºi realizaþi asta prea târziu. Cum vã apãraþi?
Fãcu o scurtã pauzã pentru a ne privi pe toþi cu severitate.
- La muncã, soldaþi!
Ne-am ridicat din nou pentru a spune aceleaºi douã cuvinte.
- Da, sã trãiþi!

Mã rog, erau trei, dar.. esenþa conteazã. Mayer se aºezã la catedrã ºi îºi desfãcu un dosar uriaº, uitându-se printre toate acele foi. Þin sã menþionez cã nimeni nu vorbea la ora lui. Avea o mare influenþã.

Dupã ora de tehnicã militarã aveam antrenamentul de dimineaþã ce se þinea în fiecare luni de la ora nouã la unsprezece. M-am grãbit în vestiar pentru a mã schimba, în cele zece minute, în pantalonii de trening ºi tricoul negru. Mi-am strâns pãrul mai bine în coadã ºi am ieºit din vestiar. Uitasem sã menþionez: eram printre puþinele fete din acea Unitate Militarã. Nu eram foarte multe ºi cu atât mai puþine la antrenamente.

Ne-am aliniat din nou toþi, cei din grupul nostru stând unii lângã alþii. Dar în salã nu intrã antrenorul nostru.

Ci altcineva..