Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului / Padurea Interzisa

« Previous 1 … 4 5 6 7 8 Next »

/ Amintiri

Castelul negru se înãlța falnic pe uriașa falezã din partea opusã a lacului, oglindinu-se cu un aer sumbru în apa limpede, parcã înghețatã. Nu se vedea niciun val oricât de atent de uitai. Aerul era stãtut, neclintit, ca înaintea unei mari furtuni. Era foarte întunecat, deși ziua era la mijloc. Zãpușeala și liniștea deplinã din jur te strângeau și te rãsuceau ca o menghinã strânsã la maxim. Era o zi foarte ciudatã.

Raizen stãtea cu mâinile încrucișate la marginea pãdurii, privind cãtre Hogwarts. Atât de vechi, atât de mãreț, atât de magic. Avea chipul împietrit, cu o expresie ușor încruntatã, gânditoare. Fãcuse o alegere nechibzuit, atunci, în Sala Mare. Ar fi trebuit sã plece, pur și simplu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum, totul era mult mai greu. Acum nu mai lupta pentru Potter sau pentru Devoratori, lupta pentru el însuși. Înainte sã se despartã de Kennya, gândul de a-l salva pe Potter însemna totul pentru el, dar apoi... apoi a realizat brusc cã lumea era împãrțitã în douã facțiuni. Potter și Devoratorii. De ce sã fie sclavul altora, când ar putea sã creez el a treia facțiune. Facțiunea lui. Raizen Isildur. Nu vroia sã fie un fel de Voldemort, era patetic. Gândul ridicol îl fãcu sã râdã zgomotos. Voldemort era un nimic. Devoratorii lui de asemenea. Îi va distruge pe toți. Îi va învinge. Dar nu venise încã timpul. Avea nevoie de timp, sã chibzuiascã. Nu avea sã repete aceeași greșealã copilãreascã ca în ziua aceea. De atunci rãmase tot timpul ascuns, retras. Vâna cãprioare și le frigea la focuri ce nu scoteau fum și rãspândeau puținã luminã. Resturile le dãdea la lupi sau le ingropa adânc. Noaptea devenea tigru și dormea pe o ramurã groasã a vreunui copac. Erau mulți în Pãdurea Interzisã, așa cã nu se agita sã își gãseascã un loc permanent. În fond nici nu era o idee bunã. Putea lãsa urme și nu vroia asta. În ultima vreme lucrase foarte mult la abilitãțile sale de a Dispãrea. Nu era chiar Dispariție obișnuitã, de altfel acesta fiind și motivul pentru care putea face un astfel de lucru la Hogwarts. Se întorsese cu multe secrete din cãlãtoriile sale în cele mai îndepãrtate colțuri ale lumii...

Bãgã mâna în buzunarul robei, scoase o carte de joc și începu s-o învârtã absent printre degete. Magia Încuiaților cu magia vrãjitorilor adevãrați, ce putea fi mai bun de atât. Prestidigitație și Magie ! Rânji când se gândi ce prost vãzuți erau Încuiații, când de fapt vrãjitorii sunt cei cu adevãrat proști. Nu și el. Cartea era un As de Inimã Neagrã. „Cartea Morții” i se spunea. Rânji din nou, și mai larg, la gândul acesta. Brusc zâmbetul îi pieri. Auzi covorul de frunze din spatele sãu foșnind. Nu era vântul, zgomotul era prea ritmic. Erau pași. Cineva venea. Dispãru în spatele unui arbore la 10 metri în spate, spre stânga. Privea spre locul în care stãtuse cu câteva secunde în urmã. Zgomotul pașilor rãsuna din ce în ce mai tare acum. Miji ochii abia observând o siluetã slab conturatã ieșind dintre arbori.

LE: Doar o persoana cum am zis si la descriere.

Pãdurea Interzisã a fost dintotdeauna fascinantã pentru Olivia. Reprezenta felul acela de loc irezistibil, fațã de care simțea o atracție purã, o dorințã irezistibilã sã îl cutreiere. Uneori, pe cer nu se vedea nicio urma de nor, iar pãdurea arãta arãmie și strãlucitoare, alteori, când cerul era brazdat de fulgere orbitoare, aceeași pãdure arãta ca desprinsã dintr-un iad.

Oliviei îi plãceau foarte mult zilele cu soare. Nãscutã într-o zi de varã, îi plãcea sã aibã deasupra capului un cer albastru și sã simtã cãldura dulce a soarelui pe piele. Îi plãcea foarte mult sã plece și sã cutreiere pãmântul cât vedea cu ochii, fãrã un scop anume, doar sã simtã tãrâna cum se ridica în urma ei, sã simtã crenguțele fragile cum se rup sub greutatea pașilor ei fini, sã audã foșnetul frunzelor. Ah, cât îi plãcea sã alerge prin frunze. Îi amintea... da, îi amintea de atunci... înainte sã...

Dar acum cerul era acoperit parcã de un scut prin care nu trecea nicio razã de lumina. Nu se simțea bine când era lipsitã de prezența Soarelui. Pãdurea era foarte întunecatã, aproape înfricoșãtoare, însã Olivia simțea nevoia sã meargã acolo. Trebuia. Parcã o mânã invizibilã îi fãcea semn, o îndemna sã se ducã acolo. Și într-adevãr simțea un impuls în interiorul ei care parcã îi spunea “Du-te și vei gãsi ce nu te aștepți”. Da, asta era! Acolo existã un lucru nebãnuit, ceva ce nu ar gãsi în niciun alt loc. Acolo existã o comoarã care strigã sã fie descoperitã și numai ea, dintre toți, o poate auzi și dezgropa.

Pașii sãi rapizi dezgoleau pãmântul de frunzele cãzute din cauza vântului. “E atât de devreme și ai zice cã e deja noapte”, se gândi. Avea un mers rapid, stãpânit, aproape ca de felinã. Dacã nu erau deloc frunze sau crengi pe jos nu s-ar fi auzit deloc. Dar oricum… nimeni nu era acolo. Era numai ea, singurã din nou. Dar nu se plângea. Acum era ca și cum avea întreaga scenã a lumii la picioarele ei. O lume deșartã, goalã, iar ea era stãpâna. Era stãpâna cerului negru și al pãmântului crãpat și ridicã mâinile în semn de putere divinã. Dar era singurã… se opri într-un loc. “Oh, o comoarã. O comoarã nu aș gãsi nici de mi-ar sta în cale.”, zise încet, încet, cu melancolie. “Ar putea fi aici, acolo. Ar putea fi acum sau mai încolo. Ar putea fi oriunde și oricând. Orice și oricine. Oricine…”

Privea toți arborii aceia care aveau o poveste în spate și își puse în gând sã savureze. Sã stea și sã uite, de sine, de tot. Și, deși aerul rece aproape cã îi tãia respirația, în același timp îi dãdea un sentiment de libertate infinitã. Se uitã în jos și vãzu o ghindã. Se lãsã pe vine și o luã în palmã. Rãmase așa, mai mult uitându-se prin ghindã decât la ea. Pânã când…

OOC: Nu e nimic Olivia. Scrii frumos. Raspund maine ca sunt f obosit in seara asta.