Darkmark RPG Forum / King's Cross / Peronul 9 si 3/4

« Previous 1 2 3 4 5 Next »

/ Cea mai fericita zi!

Am pasit timida pe peronul 9 si 3/4,ma apropiam de o lume noua,de o lume a magiei...
Acum mi-am dat seama ca viata mea se va schimba.Am verificat pentru ultima data daca mi-am pus toate lucrurile.
Asa de fericita nu am mai fost niciodata. Luminile soarelui se rasfrangeau deasupra mea.Mi se parea ca voi putea zbura si am inceput sa topai peste tot de fericire,pana cand...
-Auu!
M-am lovit de un zid si toti oamenii s-au uitat la mine.Mi-am dat seama ca am exagerat putin,dar nu ma interesa deloc.Eram mult prea fericita.

În sfârşi era aici! Aşteptase cu atâta entuziasm ziua în care va pleca la Hogwarts, încât ai fi zis că băuse prea multe energizante. Ţopăi veselă pe peroane , tregând după ea un cufăr mare şi o colivie în care se afla o bufniţă gri. Altă dată toate aceste bagaje i s-ar fi părut mai grele ca propria casă, dar acum parcă ducea după ea un fulg. După ea alerga vioaie pisica sa la fel de gri ca şi bufniţa. Pur şi simplu avea o slăbiciune pentru orice blană sau pană gri.
Căută cu privirea peronul care trebuia.
,,- 7...8...9! Trebuia să fie aici undeva. Se încruntă observând că o ulţime de Încuiaţi erau în jurul ei. Erau chiar mai mulţi decât albinele dintr-un stup în plină vară. Prin întreaga mulţime mai reuşea să vadă câteva mici grupuri care duceau după ei colivii şi cufere la fel de mari ca ale ei. Elevi la Hogwarts bineînţeles!
Undeva văzu o fată care se lovise destul de urât de un zit.
,,-Eşti bine?" O întrebă apropiindu-se de ea .O înţegea perfect cum se simte! Toata viaţa fusese o împiedicată care se lovea de aproape orice lucru îi ieşea în cale.

-Da,banuiesc ca da.Glumeam,eu nu ma pot simti rau niciodata adica nimanui nu-i pasa de mine,nici macar mamei,nu putea sa vina cu mine 5 minute macar asa ca e primul an.Scuze,sunt putin suparata acum.Eu ma numesc Astrid,pe tine cum te cheama?
M-am uitat putin la fata si am vazut ca avea acei ochii speciali,oare unde i-am mai vazut?
-Stai,tu esti din japonia.Am fost odata la Tokyo.Ce super...Am citit cateva carti despre istoria Japoniei.Banuiesc ca te simti norocoasa.Dar, in fine cred ca am inceput cu prea multe detali cand de fapt,primul lucru care trebuia sa ti-l spun e daca vrei sa fim prietene.Oricum,ai vrea?

Când îi spusese că nu păţise nimic parcă îi luase o piatră de pe inimă. Bine, bine...e cam mult spus, dar adevărul era că nu suporta să vadă pe cineva rănindu-se sau suferind, indiferent dacă durerea era fizică sau psihică.
,,-Eu sunt Elizabeth. Bineîneţeles că vreau să fim prietene. " O amuza faptul că era aşa grăbită. Şi asta doar fiindcă semăna cu ea.
,,-Supărată? De ce eşti supărată?" Ca de obicei, ura să vadă pe cineva că avea parte de îmbrăţişarea oricărui sentiment negru. Vroia să o ajute, deşi o cunoştea doar de câteva minute.
Între timp pisica sa o ajunsese din urmă şi acum se aşezase lângă picioarele lui Elizabeth uitându-se la Astrid. Surâse văzând-o cât era de interesată de orice persoană o vedea. Nici nu înţegea de ce se mira aşa. În fond era o pisică.

L-a inceput mi-a curs o singura lacrima apoi altele au inceput sa-mi curga siroaie.Tatal meu a murit,apoi mama mea a inceput sa se poarte ciudat ca si cum eu as fi fost de vina.Acum,nu ma mai baga aproape niciodata in seama.Inainte sa te intalnesc pe tine nu aveam nici un prieten,nu aveam pe nimeni...
Dar totusi m-am simtit mult mai fericita acum ca vrei sa fim prietene.Imi pare bine sa te intalnesc.Acum e ca si cum as pluti.
-Am prima mea prietena!!!!

Ura să vadă pe cineva plângând. Indiferent de cât de vinovat este sau nevinovat nu putea suporta să vadă lacrimile scurzându-se. I le şterse uşor cu podul palmei privind-o cu un zâmbet cald şi încurajator.
,,-Avem ceva în comun. Şi tatăl meu a murit..." Murmură zâmbind şters şi melancolic.
Adevărul era altul. Aveau mult mai multe în comun. Şi pe ea o ignorase toată lumea şi singura ei prietenă îi fusese pisica sa, Lorette. Şi cu ea mana se comportase ciudat. Totuşi se bucura că trecuse peste asta şi lucrurile reveniseră relativ la normal cu mama sa. Reuşise să treacă singură şi fusese cu adevărat greu. Acum că era prietena lui Astrid vroia să o ajute, ştia că aşa avea să fie mult mai uşor.
O văzu pe fata că se lumiează la faţă şi zâmbi cald şi prietenos.

Nu suporta să vadă pe cineva plângând. De fapt nu suporta să vadă pe cineva că simte orice e legat de durere. Îi şterse lacrimile lui Astrid , dar acestea încă cădeau. Ar fi vrut să ia toată suferinţa asupra ei, deşi o cunoştea doar de câteva minute, dar ştia că tot ceea ce putea face era să îi ofere sprijin moral. Îi părea aşa de rău că viaţa fusese necistită cu ea, îi înţelegea durerea.
Îşi întoarse capul spre fata care spusese acel ,,Bună." Zâmbi schiţat murmurând şi ea un ,,Bună ". Ca de obicei nu putea să găsească ceva original de spus. Îi strânse mâna uşor fetei şi se prezentă rostindu-şi numele. Imediat ce făcu acete lucruri privirea îi căzu asupra şarpelui pe care îl privi fascinată.

Putea să jure că auzise şarpele rostind cuvântul sânge. Aproape că nu-i venea să creadă, dar din câte văzuse până acum nimic nu era imposibil când eşti vrăjitor şi în plus nu era prima dată când auzea şerpii vorbind. Nu putea să nu se holbeze la şarpe. Nu era speriată, poate doar puţin surprinsă şi curioasă. Provenea dintr-o familie de Încuiaţi şi de aceea fiecare lucru în genul acestora o fascinau.
Îi privi câteva clipe pe acei boboci. Surâse amuzată. Îşi amintea cât de copilăroasă şi dezordonată fusese mai demult. Îşi amintea cum şi ea se îmbrâncea cu ceilalţi numai pentru a lua lucrul ce îl dorea . Viperina spusese că trebuie să îi organizeze. Probabil că era Şefa Casei Viperinilor. Nici nu îşi dăduse seama de acest mic detaliu, fiind prea ocupată să se holbeze la şarpele ei.