Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului / Curtea Interioara

« Previous 1 2

/ Old habbits

OOC: Eu, Ştef şi maxim încă două persoane.

BIC:

Sayoko era departe de a fi cea mai comunicativă fată din şcoală, dar asta nu însemna că îi plăcea sentimentul de a fi singură, deşi într-o cameră plină de oameni. Nu-şi închipuia ce anume le făcuse pe colegele ei să se culce la ora nouă într-o zi de vineri, pentru că, în ciuda comportamentului uşor standardizat ai membrilor casei, “Ochi de Şoim” nu dusese niciodată lipsă de petrecăreţi, care-şi dezvoltaseră abilităţi uimitoare de a scăpa de sub supravegherea exagerat de strictă a diverselor cadre didactice, ale căror flecuri clămpăneau sacadat pe podea la absolut orice oră.

Asiatica, însă, dac-ar fi fost după ea, ar fi dormit încă de pe la şapte, cu pisica torcând ritmic, ascunsă sub pătură, ea încercând zadarnic să deosebească sutele de sunete pe care le auzea într-o singură secundă. Dar pisica era afară, iar la cât de întinse erau împrejurimile Hogwartsului, şatenei i-ar fi trebuit trei ore numai prentru un plan de căutare organizat. Ce să mai vorbim că Okuni era o pisică zburătoare şi ar fi putut foarte bine ca, exact în acel moment, să fie tocmai la Hogsmade, sau, cine ştie, King's Cross.

Ei, avea să îşi ia nişte foi groase, o peniţă şi nişte cerneală neagră şi să iasă afară. Probabil urma să deseneze sau să scrie ceva. Se dădu jos din pat, deschise cufărul şi scoase din el un kimono de mătase uşoară, alb, cu flori de culoare albastru-regal. Renunţase de vreo lună la stilul ei vestimentar cu tricouri hazlii şi nelipsita vestă sau jachetă de blugi, în favoarea a ceva puţin mai feminin, deşi nu foarte practic. Atunci când îşi luă în picioare espadrilele albe lovi din greşeală cufărul, al cărui capac se închise cu un pocnet dureros de sonor.
Sayoko aşteptă câteva secunde, dar niciuna din colegele ei nu părea să se fi trezit. O uimea uneori ce somn adânc aveau Şoimencele.

Îşi luă colile, peiţa şi călimara şi ieşi, strecurându-se fără zgomot până în curtea interioară, unde se întinse în iarba care strălucea întunecat, sub luna ca un sloi de argint, care urma să se topească în catifeaua bolţii cenuşii.

Steve îşi roti privirea şi observă că era singura persoană din camera de zi a Cercetaşilor. Colegii săi erau deja în dormitoare, pesemne extenuaţi după această săptămână de şcoală. Îi înţelegea perfect. Fusese o săptămână foarte grea, mai ales că era sigur că făcuse varză la testul de la aritmanţie şi primise o temă suplimentară la previziuni despre viitor: întocmirea de astrograme şi horoscop personalizat pe următoarea săptămână pentru 12 colegi. Totuşi, după lupte seculare care au durat aproape toată după-amiaza, ultima "planşă didactică" de astrologie era terminată. O aşeză cu grijă alături de celelalte şi, simţind nevoia de puţin aer proaspăt, luă decizia de a face o plimbare prin curtea şcolii.
Se strecură cu mare grijă afară din castel, ajungând în curtea interioară. Vremea de afară era încă plăcută, deşi ne găseam la mijlocul toamnei. Pe cerul nopţii, bătut cu mărgăritare, nu era nicio urmă de nor iar secera Lunii strălucea mândră deasupra capului băiatului. Acesta observă brusc faptul că nu era singur pe domeniile şcolii. La umbra unui copac văzu silueta unei tinere eleve. Aceasta îl observă de asemenea şi, dându-şi seama că avea de-a face tot cu un elev, îl salută, făcându-i cu mâna. Îi răspunse la salut şi se apropie de copacul cu pricina. Acolo, dădu cu ochii de o elevă asiatică, de o seamă cu el, cu care nu avusese încă ocazia să vorbească, dar ţinea minte că aparţinea Ochilor-de-Şoim (nu şi-ar fi putut da seama de acest lucru acum, dat fiind kimonoul, foarte frumos lucrat, de altfel, purtat de fată, lipsit de simbolurile vreunei case).
"Bună." murmură băiatul, încă rezervat, necunoscând caracterul persoanei cu care tocmai făcea cunoştinţă.

OOC: Şteef, nu e voie să zici ce face personajul subsemnatei, e Power Play! Eu te iert, da' e regulă.

BIC:

Iniţial, Sayoko bodogăni ceva în japoneză. De mult nu vorbise cu nimeni. Adică, de vreo săptămână, ceea ce nu e puţin în cazul unor schimburi de replici uzuale, aşa că se dezobişnuise să pronunţe saluturi. La ore - singurul ei domeniu de activitate în ultimele câteva zile - nu foloseai nici "salut" şi nici "pa", aşa că primul cuvânt clar scos de ea fu tot în japoneză, anume "Konbanwa". Pe urmă îl examină o clipă, fără să lase să i se citească nimic pe chip, şi-şi dădu seama că probabil el nu înţelesese, aşa că îşi traduse mintal şi repetă, pe un ton cald, dar nu foarte afectiv, ci, mai degrabă, cât de formal posibil:

-Bună seara.

Fără să-şi dea seama, se ridicase. Politeţea ei exagerată de acasă era un obicei nu tocmai rău, dar de care ar fi preferat să se dezveţe un pic... Lăsă peniţa pe o coală plină de pete şi mâzgâlituri şi, ţeapănă ca un băţ, dar fără cel mai mic sentiment de încordare, zâmbi liniştit, privindu-l atentă, însă fără să facă din situaţie ceva mai incomod pentru el decât era deja. Apoi se prezentă, pe un ton uşor placid:

-Asaki Sayoko.

Pe urmă, în aşteptarea răspunsului lui, îşi permise să privească forma stranie a lunii, tăioasă ca o spadă, concretă şi reală ca o bucată de argint, şi totuşi diafană şi fantomatică, marginile-i topindu-se în negrul nopţii. Apoi se uită la firele de iarbă, mici pumnale scurte care sfâşiau văzduhul, parând a aparţine unei armate de fiinţe minuscule, invizibile, care ducea un război împotriva luminii satelitului natural al planetei. Văzu, oe urmă, o fiinţă ciudată, mică, care nu făcea nicio mişcare vizibilă ca să înainteze, deplasându-se fără zgomot, învăluită într-o lumină ceţoasă şi portocalie. Îşi dădu seama ce era: pisica ei, Okuni.

Şi totuşi, în tot timpul ăsta, păruse să fie în continuare atentă la cercetaşul din faţa ei, persoană vag cunoscută, numai din priviri.