Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 … 16 Next »

/ Secrets

Bun deci am venit cu next. Mulţumesc la toate încă o dată. Şi Anaella dacă , cazi de pe balansoar în timp ce se balansează iese foaaarte urât crede-mă .






Era atât de rece şi întuneric...Nu vedeam şi nu simţeam nimic. Dar dacă nu simţeam nimic atunci de ce tremuram din cauza frigului? Eram doar eu şi întunericul. Doar eu şi propriile mele gânduri. Răsunau ca un ecou în întunecimea abisului unde mă aflam. Oare murisem sau inima mea încă mai bătea? Nu ştiam nimic...Eram ca un copil nou-născut ce nu putea să supravieţuiască fără braţele protectoare ale mamei.
Am deschis ochii încet , fiind imediat deranjată de lumina puternică. Toate lucrurile erau albe şi aveau o aură bolnăvicioasă în jurul lor. Poate singurul lucru care nu inspira acea stare de moleşeală era perdeaua cafenie de la fereastră.
Dar unde mă aflam? Abia după câteva minute de cugetat mi-am dat seama îngrozită unde mă aflam. Într-un spital...Şi ca o coincidenţă stranie era exact în aceeaşi cameră unde îşi petrecuse ultimele clipe din viaţă Clara... Cunoşteam fiecare colţişor al acelei camere, fiecare pată cât de mică. Îmi petrecusem cinci zile din viaţă acolo, numai pentru a privi cum cea mai bună prietenă se chinuia , şi numai pentru a-mi da seama cât eram de neputincioasă.
M-am ridicat în coate privind mai bine întreaga încăpere. Câteva amintiri dureroase mi-au trecut prin faţa ochilor, dar am reuşit ,cu greu, să le alung. Mi-am dus din instinct mâna pe frunte, simţind suprafaţa aspră a bandajului ce îmi înconjura capul.
Ce naiba se întâmplase? M-am încruntat încercând să-mi aduc aminte. Eram în parc cu Rachel şi a apărut...Am înghiţit în sec venindu-mi în minte imaginea sa râzând şi întinzându-mi mâna. Apăruse ea şi ...şi căzusem.
Mi-am cuprins chipul în palme îngândurată. Ce se întâmpla cu mine? Ce erau halucinaţiile astea? De ce apăreau tocmai acum? Lacrimi mi s-au scurs şiroaie pe obraji, neştiind ce trebuie să fac, unde să mă duc şi cu cine să vorbesc.
,,Elena!...” O voce caldă şi plăcută mi-a întrerupt şirul gândurilor. Nu îndrăzneam aproape deloc să ridic capul. Recunoscusem de la prima silabă vocea şi îmi era teamă să mă uit , să mă uit şi să o văd din nou. Vocea m-a strigat din nou , însă de data aceasta mai tare. Am ridicat încet şi temătoare capul. Era ea...Stând chiar la câţiva paşi de mine, în aceeaşi rochie în care fusese înmormântată. Ochii mă priveau cu tristeţe şi regret. Nu suportasem niciodată să o văd tristă, iar acum după ce murise să o văd aşa mă făcea să-mi iau câmpii. S-a apropiat de mine făcându-mă să îngheţ.
,,Elena...S-au întors...Elena... Trebuie să lupţi...” Acelaşi mesaj pe care îl spunea de fiecare dată când o vedeam. Dar cine erau ei? Cine se întorsese? M-am încruntat lăsând privirea în jos şi căutând adânc în memoria mea, sperând să găsesc orice indiciu despre cine puteau fi ,,ei”. Am tresărit dându-mi brusc seama de ceva. ,,Ăsta n-a fost un accident...” Ultimele cuvinte ale Clarei mi-au trecut brusc prin minte. Mi-am ridicat privirea spre ea. Zâmbi melancolic spre mine îngăduind din cap. S-a apropiat şi mai mult atingându-mă cu delicateţe pe frunte. Câteva amintiri fugare , care nu-mi aparţineau, mi-au apărut în minte.
Clara fugind de câţiva bărbaţi cu ochii întunecaţi şi glugi pe cap...Ţipătul ei a răsunat între pereţii minţii mele, iar următoarea imagine m-a şocat complet. Plângea la marginea scărilor, într-o baltă de sânge , iar sus...Sus era unul dintre acei bărbaţi .
Am tresărit dându-mă uşor în spate. Am privit şocată în gol, derulând iar şi iar acele amintiri. Mi-am întors încet capul spre Clara, care îşi mişcă din nou buzele spre a-mi vorbi din nou.
,,Îmi pare rău ...Trebuie să porţi războiul pe care eu nu l-am putut birui.” Tonul vocii ei era plin de regrete şi stins . Să duc un război? Cu cine? Sau mai exact cu ce? Şi care era de fapt motivul acestei lupte? Am deschis gura vrând să adresez toate aceste întrebări, dar uşa se deschise cu un scârţâit enervant. Am privit imediat spre intrare, descoperind că cea ce deschisese uşa nu era alta decât Rachel. S-a uitat la mine tristă şi gata să plângă . Veni în fugă luându-mă în braţe, aproape gata să mă sufoce.
Eram bucuroasă că era aici, alături de mine, gata să mă susţină dar...Un gând mi-a trecut imediat prin minte. Ce avea să spună dacă o vedea pe Clara? Am privit locul unde se afla acum cinci secunde fantoma sa şi am deschis gura uimită. Nu mai era nimic acolo.

Din ce ai scris pana acum capitolul acesta este cel mai superb.
Imi place fooooarte mult.
Ai cateva mici greseli de ortografie, dar sunt sigura ca fara intentie. Graba ... )
P.S.~ Am observat ca asculti Evanescence.

Ce super a fost capitolul asta :> Este cel mai tare de pana acum. Ai un talent superb. An terminat de citit capitolul intr-un minut, am citit repede fiindca era palpitant. Next

Mulţumesc mult fetelor şi vă rog scuzaţi întârzierea!

Chapter VI

Îi auzeam lacrimile curgând şiroaie pe tenul deschis la culoare, apoi lovindu-se de gresia albă de pe jos. Îmi părea aşa rău de faptul că eu eram motivul tristeţii lor şi îmi doream să reuşesc cumva să o opresc. Dar ştiam că acest lucru e imposibil, numai ea singură putea să se oprească.
Mi-a dat drumul încet privindu-mă cu ochii înlăcrimaţi . Se vedea cât de îngrijorată era şi mai ales cât de mult regreta.
,,Îmi pare aşa rău, Elena...”
,,E în regulă. E vina mea, nu a ta.” Am zâmbit încercând să îi opreasc lacrimile, dar ea doar s-a încruntat prinzându-mi mâna în a ei.
,,Nu, este doar vina mea!” A rămas cu privirea aţintită pe fereastră punând accentul pe ultimele 2 cuvinte din propoziţie. „Eram acolo...Puteam să te prind, puteam să mă dau jos...Dar n-am făcut nimic!” Zisese aceste cuvinte de parcă ea era cea mai haină persoană de pe pământ, şi de parcă era cu adevărat vina ei. Era vina mea, şi eu eram conştientă de asta, şi nu...Nu aveam de gând să o las să-şi asume o vină ce nu îi aparţinea.
,,Ascultă Rachel! Nu e vina ta!” S-a întors cu capul spre mine vrând să protesteze , şi mi-am dat seama că nu avea de gând să cedeze. ,,E vina amândurora, ok?” Am zis ştiind căî altfel urma să-şi asume din nou numai ea vina.
A lăsat capul în jos, ca un copil pedepsit oftând lung şi plin de regret . Am privit pe fereastră observând că deja era amiază . Rachel s-a uitat la mine, înţelegând dorinţa mea. Vroiam să merg cât mai departe de locul acesta.
,,Doctorii au spus să nu e nimic grav. Deci cred că putem pleca.” A zâmbit într-un încurajator şi a ieşit din cameră lăsându-mă să mă schimb de cămaşa albastră în care eram îmbrăcată.
M-am ridicat de pe pat, descoperind că din fericire puteam să merg fără probleme. M-am aplecat spre cufărul din piele neagră şi am scotocit după nişte haine mai comode. În cele din urmă am găsit nişte blugi mai largi şi un tricou alb , foarte potrivit pentru vremea aceea caldă. Peste câteva minute eram gata, şi m-am grăbit să strâng lucrurile auzind-o pe Rachel strigându-mă. Am zâmbit ştiind cât era de grăbită şi am apăsat pe clanţă aruncând încă o privirea spre fereastră. Spre marea mea surprindere era din nou acolo. Zâmbea veselă , cu ochii la fel de calzi şi plini de viaţă ca o dinioară , şi îmi făcea cu mâna. ,,Mult noroc...” Am auzit-o şoptind înainte să dispară ca prin farmec.
Am rămas cu gura căscată şi spre norocul meu m-a adus la realitate Rachel care se apropia de mine. M-a privit într-un mod ciudat, dar eu doar am zâmbit.
,,Şi bagajul meu?” Am întrebat ajungând chiar în faţa ieşirii din spital.
,,Vine Stefan să îl ia.” Am zâmbit fericită, dându-mi seama cât de mult ţineau amicii mei la mine. Rachel a deschis uşa lăsându-mă pe mine să ies prima. Aerul curat îmi inundă imedait nările făcându-mă să zâmbesc şi mai larg. În momente ca astea îmi dădeam seama cât de preţioasă e viaţa cu acele mici daruri, care de cele mai multe ori treceau neobservate.
Am pornit amândouă prin oraş , eu refuzând total să mă întorc acasă exact în acel moment. Vroiam să văd tot oraşul, vroiam să văd câte lucruri nu apreciasem până atunci.
***
,,Şi totuşi ce s-a întâmplat acolo?” M-a întrebat Rachel la un moment dat oprindu-se chiar în mijlocul aleei. Am încercat să ignor întrebarea, dar ea coontinuă:
,,Erai aşa fericită...Şi dintr-o dată te-ai albit toată la faţă şi bum! Ai căzut!” M-a întors cu faţa la ea, fiind la câţiva paşi distanţă şi am zâmbit.
,,Nimic special. Doar m-am dezechilibrat” Speram din tot sufletul să mă creadă şi să nu mai pună alte întrebări. Dar nu...S-a încruntat parcă spunând prin privirea ei că nu mă crede. Oare uitasem că dintre toţi ea mă cunoaşte cel mai bine? Ei...poate mai exista cineva, dar acel cineva numai era printre noi
,,N-o să mă crezi”M-am întors cu spatele oftând plin de regrete.
,,Elena, când nu te-am crezut eu pe tine?”
,,Ei bine...Am văzut-o pe ea!” Am rostit acele cuvinte de parcă erau otrăvite , iar Rachel ma privit confuză.
,,Care ea?”
,,Clara...Cea care a murit acum 3 ani.”
A îngheţat privindu-mă ca pe un soi de extraterestru. Cel mai probabil nu mă credea, sau , mai rău, credea că am înnebunit...
,,E imposibil ! Poate doar ţi s-a părut!”
,,Nu. O văd de 2 săptămâni...Şi nu ...Nu am înnebunitt!” Am strâns din pumn încercând să rămân calmă. Faptul că nu mă credea mă durea mai mult decât să fiu tăiată în două cu o spadă.
,,Au trecut 3 ani Elena...3 ani! E imposibil să...”
Nu am lăsat-o să continue ideea căci am izbucnit în plâns.
,,Spun adevărul! Nu-mi vine să cred că tu...Că tu eşti de părere că mint! Unde a dispărut prietena mea! Pentru că cea pe care o văd nu e ea!” Fără să vreau am ţipat atrăgând privirea mai multor trecători, şi am fugit în prima direcţie văzută.

Mi-a placut acest capitol. Ca de obicei, sfarsitul a fost cel mai interesant.
Insa a fost ceva ce m-a derutat. In chapter IV ai spus ca 'doctorii au zis ca nu e nimic grav' si ca poate pleca ... Dar in capitolul III ai scris lasand senzatia ca e moarta ...
In fine, in rest e superb.

Păi asta simţea ea, că moare...Dar ştii cum e nu se pricepe la boli şi răni.

fara cuvinte, doar minunat
deci e si un Stefan prin preajma... interesaaant
in fine, abia astept next-ul

Astept continuarea.E superb ficul.

Scuze că v-am făcut să aşteptaţi atât, dar uitaţi next:


[/b]

Aveam ochii deschişi,dar nu vedeam nimic. De ce nu vedeam nimic?Orbisem? Nu, nu era asta. Întunericul acesta era ceva artficial , ceva făcut pentru a mă împiedica să văd ce se întâmplă în jurul. Dar de ce se întâmpla asta? De ce? Mi-am dat seama în curând că acesta nu era singurul lucru ciudat. Ceva aspru şi gros, probabil o funie , îmi ţinea braţele imbolozate la spate. Erau strânse puternic, făcându-mi răni şi împiedicându-mă să-mi mişc prea mult încheieturile.
Dar cum ajunsesem acolo? Oriunde eram...Şi cine mă adusese? Am încercat să vorbesc, dar nici asta nu puteam să fac. Ceva îmi astupa gura, în loc de cuvinte ieşind un fel de gemete înfundate. Clar acum ceva nu era în regulă.
Cu toate aceste întrebări nu îmi dădusem seama cât îmi e de frig. Stăteam pe ceva rece şi dur, probabil pe piatră şi în spate aveam un perete care era făcut , din câte îmi dădeam seama, din ciment.
Doamne ....Trebuia să fac ceva. Am pipăit podeaua căutând ceva ascuţit cu care să mă dezleg . Se pare că Dumnezeu ţinea cu mine pentru că am reuşit să simt suprafaţa netedă şi fină a unui ciob de sticlă . Am zâmbit în sinea mea şi l-am apucat cu vârful degetelor, încercând să îl direcţionez spre funia de la încheieturi. ,,Haide...Te rog! Te rog!” Mă rugam în gând sperând să reuşesc ce îmi propusesem. În scurt timp am simţit bucata de sticlă, atât de fină şi totuşi atât de ascuţită, atingându-mi pielea şi provocându-mi o rană destul de adâncă. Am strâns din dinţi gândindu-mă că acesta era un preţ mic pe lângă libertatea mea. Mi-am dus rapid mâna spre cârpa neagră ce îmi acoperea ochii şi mi-am recăpătat vederea.
Însă acest lucru , sincer, nu era de prea mare ajutor, căci locul unde mă aflam era aproape la fel de întunecat.În colţuri se găseau pânze de păianjeni şi chiar şobolani, iar pe o parte se aflau câteva butoaie în care probabil că stăteau depozitaţi litri de vin. Locul acela era cu siguranţă o pivniţă .
Mi-am amintit brusc de faptul că trebuia să scap. M-am repezit spre uşa masivă din lemn apăsând pe clanţă.Nici un rezultat ...Am apăsat mai tare zgâlţâind uşa de câteva ori. Era încuiată...Nu ştiu cum îmi imaginasem că cel ce mă adusese aici era îndeajuns de prost să lase uşa descuiată.
Am rămas cu privivea în pământ încercând să găsesc o soluţie. Ferestre nu erau, deci nu aveam cum să ies pe geam. Obiecte grele la fel, nu erau, deci îmi era imposibil să sparg uşa. Singura idee care îmi venea în acel moment era să aştept să vină cineva şi să mă strecor pe lângă. Era foarte periculos şi puţin probabil că funcţioneze, dar eram hotărâtă să risc.
Chiar când vroiam să mă îndepărtez de uşă aceasta se deschise cu un scâţâit puternic, şi m-am dat instinctiv înapoi. Pe uşă intrară trei bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care mă priviră surprinşi de faptul că mă eliberasem.
,,Ahh...Văd că deja te-ai trezit...şi pus în mişcare.” Zise cel din mijloc zâmbind într-un fel ciudat şi privi spre funia tăiată de pe jos. Am înghiţit în sec încercând să nu spun nimic, dar ca de obicei gura o lua înainte.
,,Cine eşti?..Cine sunteţi?” I-am întrebat pe un ton care s-ar fi vrut să fie dur, dar nu era nici pe departe. El în schimb m-a ignorat începând să se plimbe prin pivniţă, tot mai aproape de mine.
,,Uite , o să trec direct la subiect! ...Cât de multe ştii şi cui ai mai spus?” Mă întrebă pe un ton sec şi uşor plictisit.
Am privit confuză spre el şi am dat negativ din cap.
,,Nu ştiu despre ce vorbeşti!”
,,Ba bineînţeles că ştii! Răspunde!”
,,Scuze, sincer nu ştiu!” Am zis pe o voce temătoare şi m-am dat încă un pas în spate lipindu-mă de peretele rece. El a râs şi a strâns evervat din pumn.
Nu ştiu cum s-a întâmplat asta, dar în următoarea clipă se afla lângă mine ridicându-mă cu o mână de gât , deasupra solului.
,,Ascultă fetiţo! Nu sunt prea răbdător, aşa că m-ai bine mi-ai spune!” Am rămas tăcută, şi sincer chiar confuză pentru că nu ştiam despre ce vorbeşte. Şi-a plimbat privirea pe podea încercând să rămână calm. A zărit printr-o întâmplare mâna mea însângerată şi a zâmbit într-un mod nu prea plăcut. Mi-a dat drumul , dar în schimb mi-a apucat mâna rănită aducând-o aproape de buze. L-am privit dezgustată cum îşi trecea limba peste sângele roşu-aprins, iar în clipa imediat următoare am ţipat de durere. Mă muşcase de mână, iar acum îmi sugea sângele. După câteva minute se opri şi mă trânti în perete cu o forţă uimitoare .
,,Sper ca mâine să îţi aminteşti despre ce vorbeam!” Zise pe un autoritar şi părăsi încăperea.
Mi-am privit îngrozită încheietura din care se mai scurgea un firicel subţire şi roşiatic. Pe pielea fină era imprimată o urmă de dinţi adâncă. Mi-am întorsc fără vlagă capul spre tavan fiind confuză, dar mai ales speriată. Ce era el?

Imi place melodia.
Ok, stiu ca nu trebuia sa incep cu asta.
Deci, imi place intreg capitolul.
Desi in unele parti a fost mai cu sadism, exact cum imi place mie.
Ca de obicei, la sfarsit ne lasi in suspans. )
Ma bucur ca nu ai lasat nici ficul asta balta, spor la scris. ><