Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 12 13 14 15 16 Next »

/ The Chronicles of The Dresden Sisters

Cronicile Surorilor Dresden
"When real world is no longer real"



Introducere

Probabil cã nu mã veþi crede, însã tot ce povestesc s’a întâmplat cu adevãrat.
Probabil cã tot nu mã credeþi, însã încã se întâmplã.
Aceastã carte este ca un jurnal. O scriu pentru a’mi aminti pentru totdeauna, pentru ca imaginile sã îmi rãmânã întipãrite în minte, pentru ca dupã 50 de ani, când totul se va termina, sã pot citi aceste rânduri zâmbind.
Totul a început acum 2 ani, când mama ºi tata au decis cã stresul oraºului era deja prea mult pentru noi, ºi au început sã caute o casã la þara.
Peste foarte puþin timp au gãsit una, ce se afla la 270 kilometri de casa noastrã de atunci, ºi în care încã locuiam. Când am auzit eu ºi sora mea mai mare, Bridgette, ne’am revoltat: ea pentru cã tocmai fusese numitã în funcþia de cãpitan al echipei de fotbal la liceul unde învãþa, pentru cã nu vroia sã îºi lase în urmã prietenii ºi pentru cã avea la acel moment un iubit dupã care suspina de trei ani (deºi acel motiv nu a fost enumerat împreunã cu celalalte). Iar eu, eu care la vârstã de 12 ani, la 4 ani de când ne mutaserãm în New York încã nu aveam nici un prieten, eu nu aveam de ce sã mã rãzvrãtesc, însã m’am opus de dragul soraa’mii, care plângea cu zece ºiruri de lacrimi în timp ce vorbea la telefon cu Sean, prietenul ei.
Dupã ieºirea noastrã (a mea ºi a lui Bri), mama ºi tata au reflectat încã o sãptãmâna la decizia fãcutã, timp în care eu stãteam în camerã mea jucând jocuri video sau citind vreo carte, iar sorã mea vorbea la telefon ºi ieºea cu prietenele mai mult ca niciodatã. Îmi amintesc cã la un moment dat, m’am supãrat rãu pe ea pentru cã nu mai stãteam de vorbã ca înainte, în fiecare searã. Acum ea dormea la o prietenã, iar dacã venea acasã, venea prea târziu pentru a mai vorbi ºi cu o mucoasã de 12 ani.
În ultimele zile, mama, vazandu’ne pe mine ºi pe Bri din ce în ce mai triste ºi mai distanþate, l’a rugat pe tata sã ne ducã ºi pe noi sã vedem casa. Poate, poate ne rãzgândeam dacã o vedeam, ºi deºi sora’mea a avut o crizã de nervi, ne’am urcat cu toþii în Mercedesul pentru care tata a mâncat cinci ani la micul dejun pâine cu unt de arahide, ºi am pornit la drum.
Dupã vreo trei ore, cu câteva popasuri pentru pipi ºi alte nevoi (cum ar fi rãul de maºinã al mamei), am ajuns în sfârºit în oraº, unde ne’am oprit pentru niºte burgeri ºi mai mult pipi. Hey. Bãusem vreo trei litri de apã în maºinã. Logic cã aveam nevoie la toaletã.
Dupã ce am mâncat burgerii, ne’am dus sã ne uitãm prin oraº. Mama credea cã niºte cumpãrãturi aveau sã ne înveseleascã pe mine ºi pe Bri. ªi a avut dreptate. Cel puþin în privinþa lui Bri. Eu nu eram mare fanã a cumpãrãturilor.
Au trecut vreo douã ore pânã sã ne urcãm iar în maºinã, ºi sã pornim spre pãdurea din apropierea oraºului, la 20 de minute de mers cu maºina.
Trebuie sã recunosc cã odatã ajunºi am vrut sã o rup la fugã cât mã þineau picioarele. ªi dupã expresia de pe faþã sora’mii cred cã ºi ea ar fi vrut. Ochii îi erau mari ºi sticlosi, ºi gura întredeschisã (am vrut în acel moment sã spun ceva de genul „Vezi cã intrã musca”, dar mi’am dat seama cã dacã nu vroiam sã mã aleg cu o zi în iad, mai bine tãceam din gurã).
Îmi amintesc cã am fost prima care a spart tãcerea cu un „Wow” sonor, pe care l’am scos fãrã sã vreau în timp ce mã uitãm la casa mare, veche, ce aratã destul de ponositã încât ºoriceii sã îºi fi fãcut cuib prin pivniþã, însã nu destul cât sã arate bântuitã.
Simplu spus: m’a fermecat pe loc. În primul rând, pentru cã era intr’o pãdure. Iubeam pãdurile! În al doilea rând, pentru cã era departe de civilizaþie (în caz cã nu v’ati dat seama, nu eram un copil prea social), iar în al treilea rând... avea o aurã misticã. Atât pãdurea cât ºi casa. De când mã ºtiu am fost fascinatã de mister, fantezie, ºi lucruri în care nimeni nu crede. Probabil cã de aceea nu aveam prieteni.
-Frumos, nu? întrebã mama cu o voce blândã. ªi când te gândeºti cã ar putea fi a noastrã. oftã ea visãtoare.
-NU! rãcni Bri. Nu e deloc frumos! Uita’te la ea! Aratã de parcã s’ar putea dãrâma pe noi!
Bri deschise gura din nou pentru a mai scoate un ºir de injurii la adresa bietei case, dar o închise la loc când vãzut privirile pline de reproº ale mamei ºi tatei.
Sincer, pe mine nu mã deranjau urletele lui Bridgette. Acea casã urma sã fie a noastrã.
Poþi sã spui „WOW”?!




I expect feedback, constructive criticism, and wishes for me to continue my story.

Imi pare rau de dublu post, dar n'am rezistat. E 00:15 iar eu pun prima parte. Enjoy!


Capitolul 1:


Se decise: fie cã Bri vroia sau nu, noi aveam sã ne mutãm acolo a douã zi. Iar eu eram mai mult decât încântatã! În sfârºit camera mea. ªi la mansardã! Asta dupã ce fãceam curat.
Mie mi’a revenit sarcina de a sta ºi a scoate totul din pod (de fapt ne’a revenit mie ºi sora’mii, dar tare am avut dreptate când am crezut cã o sã stea afarã pe verandã ºi o sã vorbeascã la telefon) pânã a douã zi, când se întorceau pãrinþii, care urmau sã aducã tot, cu ajutorul unei firme ce se ocupã cu livrarea mobilei din casa veche la noul domiciliu.
Am þopãit pânã în casã ºi am deschis uºa cu un „Scaaaaart” sonor ce mi’a dat fiori pe sirea spinãrii.
„Wow. O sã fie prea tare sã locuieºti aici.” am gândit eu rânjind.
Am decis ca înainte sã merg în pod sã mã uit puþin prin casã. Aºa, sã nu mai stau sã caut bucãtãria când oi avea nevoie.
Am aruncat o singurã privire surorii mele, care acum asculta muzicã, deci nu m’am obosit sã îi zic sã vinã cu mine sã explorãm.
Exploratul era unul din lucrurile pe care îl fãceam amândouã cu plãcere ºi care ne apropia întotdeauna, dar aveam impresia cã nu avea sã o impresioneze pe Bri o casã mare, veche ºi prãfuitã aºa cum avea sã mã impresioneze pe mine.
Am înaintat încet privind mobila acoperitã de cearºafuri mari albe. Vechii locatari, o familie bãtrânã care locuise acolo în urmã cu cinci ani, au vândut casa împreunã cu mobila,
iar agenþia era atât de disperatã sã scape de clãdire încât au inclus în preþ tot, inclusiv scaunele ºi masa de pe verandã, care mã îndoiesc cã ar putea fi folosite din nou.
Am scos cearºafurile învechite de pe canapele ºi fotolii, ºi le’am aruncat în mijlocul camerei de zi, privind cum iepuraºii de praf se ridicau. Am tuºi pe înfundate. Praful nu lãsa prea mult loc de aer curat.
M’am uitat zâmbind de jur împrejur ºi am înaintat spre ceea ce credeam cã este bucãtãria. ªi dacã credeaþi cã bucãtãria ar trebui sã fie mai puþin prãfuitã, you’re so wrong!
Cred cã asta a fost singura camerã din casã care m’a scârbit cu adevãrat. Bine, nu destul cât sa’mi iau la revedere de la burgerii de mai devreme. Am vãzut chestii mai scârboase. Cã atunci când... Dar voi nu trebuie sã ºtiþi asta! Nu încã, oricum.
Înapoi la bucãtãrie. Va amintiþi când am tuºit uºor de la praf? Ei bine, acum m’am înecat de’a dreptul de la mirosul pregnant de mucegai ºi cred cã vechii proprietari aveau o pisicã, pentru cã „Fifi” îºi lãsase lãdiþa în mijlocul camerei. Era goalã, iar conþinutul era împrãºtiat peste tot pe jos.
Mai erau bucãþi mucegãite de pâine pe masã ºi scaune, iar fereastra, spre deosebire de celalalte, nu fusese acoperitã în caz de ploaie, deci lemnul absorbise apa cã un un burete, ºi acum ºi aratã ca unul.
Am tresãrit când am simþit ceva misunandu’mi în josul capului, pe umãr, ºi apoi pe braþ, dar m’am liniºtit. Nu era cine ºtie ce fantomã. Era doar un paianjan slãbãnog care îºi tesese pânzele prin apropiere. L’am luat încet în mânã ºi l’am aºezat pe jos, lasandu’l sã plece.
Mereu mi’au plãcut animalale, insectele, plantele ºi nu am reuºit niciodatã sã înþeleg cum puteau unii oameni sã poarte iepuraºi. Pe tine nu te’ar durea conºtinþa sã ºtii cã ai omorât niºte iepuri nevinovaþi ca sã porþi un guler din blana lor?
Pshyea. Sigur cã nu. Am vãzut o blondã la televizor odatã. A fost întrebatã acelaºi lucru ºi ea susþinea sus ºi tare, cã vietãþile sunt doar jupuite, iar dupã aceea lãsate libere. Sorry, babydoll. Eºti blondã. Nu ne complicãm.
Am lãsat mai încolo gândurile mele miloase faþã de animale ºi am plecat spre baie, care în mod surprinzãtor (!) era mai curatã chiar ºi decât prima camerã. Wow. Omenii ãºtia aveau grijã de baie, dar nu de bucãtãrie? ªi mai spuneau de mine, la vechea ºcoalã, ca eram ciudatã!
Bare’mi bucãtãria mea era sterilã ºi baia era curatã, dar nu destul încât sã poþi mânca direct din closet.
Am ridicat o sprânceana ºi am dus mâna la cap, dar la jumãtatea drumului am lasat’o jos. Unul din nenumãratele mele obiceiuri era sã îmi rãsucesc o ºuviþã de pãr. Pãcat cã l’am tãiat acum câteva sãptãmâni. Un tip de la ºcoalã îmi lipise gumã în el, mai mult ca sigur din rãutate. Am plâns destul înainte sã îl tai. Era foarte lung blond pal, platinat (natural), ºi îl þineam mereu intr’o coadã împletitã dezordonatã. L’am tãiat în baie, cu cuþitul. Nu am vrut sã mã complic cu frizeriþe ratate care habar n’au cum se face un breton.
Acum e scurt ºi în toate direcþiile ºi îl iubesc ca pe ochii din cap.


Feedback an constructive criticism is much appreciated!