Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Ministerul Magiei / The sun still smiled down on the world

Mirosul de tutun persista peste tot. El atarna suspendat peste oamenii care stateau in pub, fiind sorbit inauntru cu fiecare bautura, respirat de fiecare persoana si de orice lucru. Dadea tarcoale si zbura in incapere ca o musca ce dadea tarcoale unul borcan cu dulceata. Sau mai bine zis ca o molie ce dansa necontenit in jurul unei lanterne. Pe scurt, fumul era atat de persistent incat era imposibil sa ii scapi, dar nimeni nu vroia sa-i scape. Fumul insemna siguranta, si siguranta era un lucru bun. Ca o mantie, o perdea ce cadea in valuri infinite, drapa totul de soaptele aspre ale trecutului, intunericul rece si visitor, si de propria lor constiinta ce ii bantuia fara oprire. Orice discomfort era spalat de caldura mangaietoare a lichiorului care, in present, era dat pe gaturile devastate ce cautau consolare.

Nu erau multi oameni in bar, doar cativa tovarasi singuratici. Zece insi, care nu aveau nimic in comun cu celalalt in afara de aspectul lor decazut si ochii rosi. Totusi era destul; in aspectul lor uzat, nemultumit si oboist erau mai aproape unul de altul ca si fratii, legati de celalalt cu catusele nemiloase a ceea ce societatea se refera ca a ‘pierde timpul’.
Si totusi, in acea seara speciala cu soarele ce se scufunda incet in distanta, iar vantul- o briza puternica venita din nord- urland si batand la ferestrele cu rame subtiri si arcuite, se observa ca ceva era diferit. Chiar si proprietareasa, o femeie bine facuta si voluptoasa de cincizeci de ani, a observant ca ceva era neinregula, si, tine mine, ea nu era tipul sa devina suspicioasa deoarece asta ar pune intr-o situatie neplacuta nervii pe care inca ii mai tinea in frau, si, tine minte inca o data, avea intentia sa traiasca pana la varsta buna de nouazeci si noua de ani.

“Ai de gand sa iei ceva mai mult, domnisioara?” intreba aceasta cu bunatate, observand noua aditie la cei zece singuratici cu un interes fierbinte. Nici macar un leu ce ar dansa prin foc nu ar putea sa-I atraga atentia in acest fel, si de-a lungul vietii a vazut partea ei de ciudatenii si caractere dubioase. Aceasta persoana atragea atentia ca un magnet, o aparenta destul de uimitoare daca ar putea spune. Atat de uimitoare, incat si femeia incepu sa roseasca usor.

Kennya se uita in sus la femeia ce se apropia de ea din ce in ce mai mult. Se scotoci prin buzunarele pelerinei si ii arunca cateva monezi stralucitoare in brate. Aceasta scoase un sunet mirat, fiind luata prin surprindere cand fata se ridica brusc de la bar si iesi.

In acea dupa amiaza, soarele era mai palid decat de obicei si parea sa atarne foarte jos pe cer. Atat de jos incat ai crede ca i-ai atinge suprafata arzatoare cu doar cateva sarituri energetice, dar totusi atat de departe incat parea ca un zeu pe cerul anost si lipsit de viata. Poetii ar fi inventat termenul de ‘bijuterie stralucitoare ce impodobeste cerul dumnezeiesc’, dar pentru ea nu dadea nici doi bani pe acest lucru. Pentru ea era doar un soare, simplu si usor.

Kennya mergea in josul strazii curate catre Minister.

• Isabella isi stranse pelerina in jurul corpului care deja tremura si incerca pe cat posibil sa-si ingroape chipul in esarfa aruncata neglijent in jurul gatului, ca sa nu fie nevoita sa respire aerul acela rece de toamna. Brusc, regreta ca parasise caldura castelului pentru vremea capricioasa de afara.
  "Si mai esti si singura." se auzi vocea din capul sau, sunand de parca ar rade incet de ea.
  Vrajitoarea incerca sa ignore acel aspect, fiind constienta ca era de zeci de ori mai bine sa fii singur decat sa fii intr-o companie proasta.
  
  Incerca sa isi repete asta ori de cate ori se simtea singura, insa nu se intampla prea des - pe Isabella nu o deranja singuratatea. Ii dadea timp de gandit la toate problemele care, de cele mai multe ori, erau rezultatul imaginatiei sale si a paranoii sale incurabile.
  
  Toamna se instalase rapid, iar cu fiecare zi care trecea, copacii ramaneau tot mai dezgoliti cu crengile lungi miscandu-se in bataia vantului tot mai puternic.
  Urma o perioada de cateva luni pe care Isabella prefera sa o evite. Scutura din cap alungandu-si acel gand - daca statea sa enumere fiecare motiv pentru ca ii displacea acea perioada a anului, ar fi pierdut timp pretios.
  
  Pufni incet - "timp pretios". Cum putea sa se gandeasca la asa ceva cand ea hoinarea pe strazile aproape pustii, fara a face nimic constructiv. Stia ca la castel o asteptau teancuri cu lucrari si teme la Farmece ale elevilor, insa si ceea ce odata ii placea cel mai mult sa faca: sa predea, acum devenise nimic altceva decat rutina.
  
  Ridica privirea si se uita in stanga si-n dreapta, continuand sa mearga, insa involuntar, se opri aproape holbandu-se la o silueta relativ inalta - dar evident, pe tocuri - acoperita de o pelerina neagra, simpla.
  "Ei, daca e iar imaginatia mea.." isi spuse in gand inainte sa grabeasca pasul catre persoana care se afla la cativa metri in fata.
  
  "- Daca nu e chiar Kennya Allen, vrajitoarea mea preferata.." spuse pe un ton grav, dar suficient de tare incat sa o auda persoana din fata ei.
  Astepta cu inima batandu-i mai sa-i sara din piept.

• Lumina soarelui părea să pătrundă cu greu prin atmosfera răcoroasă a toameni. Norii subțiri și cenușii nu îi făceau misiunea cu nimic mai ușoară, pictând un tablou mohorât, demn de o operă bacoviană. Vântul adia ușor, purtând pe aripile sale spirale de praf și frunze roșiatice. Străzile erau aproape pustii, un oraș post-apocaliptic, lipsit de viață. Căldura propriului cămin era o idee mai bună decât frigul înțepător de afară.
  
  Tânărul pășea leneș, cu privirea într-un ziar vrăjitoresc vechi de câteva zile. Uneori se oprea nesigur în loc, aruncând o privire în față. Nu ținea morțiș să intre într-un stâlp sau să se împiedice de o bordură. Primele pagini ale ziarului erau dedicate unui scandal petrecut la Minister, în care erau implicați o serie de diplomați cu renume. Ceva legat de niște vrăji morbide. Restul articolelor era o adunătură de evenimente răsucite și pline de invențiii ca de obicei.
  
  Primul implus fu să arunce ziarul într-o parte, dar mai apoi, amintindu-și că există Încuiați pe lume, îl împături neglijent și-l îndesă în buzunarul interior al paltonului. Grăbi puțin pasul, acum că vedea pe unde merge. Putea ajunge oriunde voia cu o simplă vrajă, însă îi plăcea să se plimbe. Mai ales toamna, când nu trebuia să evite toți aiuriții care aveau impresia că și-au cumpărat stradă. Nu-i plăceau locurile aglomerate.
  
  În ultimul timp duse o viață plictisitoare, lipsită de evenimente importante. Stătea închis în casă cu zilele, absorbit în fotoliul său de lecturi de tot soiul. Citea orice carte pe care punea mâna, uitând să mai mănânce sau să mai doarmă. Desigur, nu-i lipsea niciodată ceașca fierbinte cu ceai puternic aromat. Cu toate că-i făcea plăcere să aibă atât de mult timp pentru sine, se simțea destul de singur. Deși focul ardea permanent în șemineu, casa părea să fie cufundată într-o atmosferă rece și o liniște cutremurătoare.
  
  Gândurile triste îl părăsiră brusc când văzu două siluete zvelte în depărtare. Grăbi din nou pasul, nerăbdător să ajungă la ele. Pe măsură ce se apropia devenea din ce în ce mai sigur că privirea nu-l înșeală. Un zâmbet șters se contură inevitabil pe chipul lui când le ajunse, în sfârșit, din urmă.
  
  „Ziua bună, drage mele. Dar ce vă aduce pe aceste meleaguri ?”

Parul ei era mai intunecat decat cerneala, parand sa fie moale ca de matase. Ochii ei de culoarea onixului erau plictisiti si reci cercetand patrunzator imprejurimile. Pielea ei era ca de portelan, iar buzele ei de un roz pal erau frumos modelate in timp ce inspira aerul rece al amiezei. Corpul ei era suplu, chiar subtire si delicat. Avea talia subtila, atragand automat privirea catre soldurile ei frumoase. Arata ca o papusa perfect facuta, o comoara fragila. Greu de distins si misterioasa, insa o jucarie a dracu de frumoasa.

O data ce intalneai ochii intunecati ai fetei puteai sa simti un fior instantaneu ce rula in josul coloanei vertebrale. Fragila? Chiar deloc. Frumusetea si puterea imbinate la perfectiune. O astfel de privire din partea ei si puteai simti personalitatea neimblanzita, inteligenta si viclenia, temperamentul aprins si usturator, raceala si multe alte lucruri ce nu puteau fii descrise. Prea multe contradictii intr-un singur corp. O frumusete salbatica compatibila cu orice fel de divertisment. Atata timp cat nu era calcata pe coada.

Ar trebui sa fie scris pe fruntea ei “indrazneste doar”, insa ochii negrii deja transformau aceste cuvinte in pura emotie. O emotie cu adevarat fermecatoare. Dupa lupta data si puterea bruta ca o taiere de lama, tensiuna inca mai dansa in aer facandu-i sangele sa inghete in vene cu telul mortii si absorbita de sentimentul inviorator al vrajilor ce se desfaceau in jurul lor. Lupa a fost dincolo de toate asteptarile fetei. De asemenea si cele ale adversarului. Kennya era agitata de dorinta de a continua, de a iesi invingatoare. Pentru a simti viata curgandu-i prin trup in timp ce isi indrepta bagheta spre celalalt, rostind cuvintele magice. Se simtea electrocutata de propriul entuziasm.

Isi scutura capul si realitatea se zdrobi de gandurile ei.

Noaptea se asternuse cu mult in urma ca un material legat in jurul ochilor si o trezire pentru minte. Stelele, ca niste miriade de ochi ai noptii erau acum ascunse de nori negri si luna le intorcea un ochi orb nepasatoare. Era luna noua. Asa cum intunericul acoperea lumea din jurul lor, o alta se tara lent pe silueta fetei ce se intorcea acum catre camarazii ei. Se aseza jos si inchise ochii. Gandurile mancandu-i mintea pe timp de noapte, la fel de sigur ca viermii ce vor devora corpul cu saruturi o data cu venirea mortii, revendicand inapoi ce este de drept al ei.

Isi deschise ochii pentru a incetini imaginile. Bruneta stia ca noaptea era neiertatoare; fiind un ecran de amintiri, de ganduri, o cale de meditare si de oglindire. Pur si simplu nu aveai scapare.
“Hei, va dati seama ca suntem urmariti, nu?” mormai Kennya catre Isabella care se uita spre prietena ei cu acele carcteristici distincte si delicate pe care Kennya le stia ca pe propria bagheta.
Raizen se uita scurt in spate, simtind in aceasi clipa cotul viperinei in coastele lui.
"Nu te mai uita in spate, trebuie sa ne grabim catre Minister."

• Pentru prima data dupa mult timp, Isabella se simtea oarecum in siguranta, fericita, la locul ei. Era constienta de prezenta Kennyei si a lui Raizen, amandoi in stanga ei, insa nu indrazni sa-si miste capul in directia aceea. Pur si simplu continua sa mearga pe straduta pustie, unde singurul zgomot care se auzea era cel al pasilor celor trei, care oarecum se sincronizasera in mod inconstient.
  
  Desi ii cunostea pe cei doi de multa vreme, atat de mult timp, incat nici nu-si mai putea aminti unde ii intalnise pentru prima data, noaptea aceea era prea apasatoare si sumbra, ceva parea sa nu fie in regula si parea sa ii afecteze pe fiecare in parte, intrucat niciunul nu scotea nicio vorba.
  
  Singura care vorbi, desi in soapta, fu Viperina. Cand auzi avertismentul asupra faptului ca ar fi urmariti, instinctul Isabellei fu acela de a se uita in spate, insa dupa ce vazu reactia Kennyei in momentul in care Raizen facu acelasi lucru, Isabella zambi cu jumatate de gura si continua sa priveasca inainte.
  
  Iti puteai da seama ca ceva nu era in regula dupa modul in care se comortasera cei trei in momentul in care se intalnisera. Kennya continua sa ramana misterioasa, Raizen avea acel calm indestructibil, iar Isabella era ca de obicei, usor timida si tacuta, intiparindu-si o expresie neutra care sa nu-i tradeze curiozitatea si poate chiar teama.
  Avusese in minte o altfel de reactie, ceva mai.. ei bine, diferit, in momentul in care se intalnisera dupa atat de mult timp. Insa trebuia sa recunoasca, nici ea nu avusese curajul sa-i imbratiseze sau macar sa inceapa cu o gluma in moemtnul in care ii vazuse.
  
  Isabella scutura usor din cap si se concentra pe ceea ce se intampla in prezent - faptul ca ei trebuiau sa ajunga neaparat la Minister si ca cineva ii urmarea, iar acest fapt se confirma de la sine in momentul in care cei trei incepusera sa mearga mai alert, iar silueta din spate facu exact acelasi lucru.
  
  "- Credeti ca si-a dat seama ?" intreba Isa uitandu-se cu coada ochiului la cei doi.

• Noaptea: prielnică vânătorului, fatală prăzii. Scurta sa privire către urmăritor fusese doar o mișcare înșelătoare. Își grăbiră mersul, ca și cum se temeau, dându-i necunoscutului de înțeles că deține avantajul. Era doar un joc al minții. Simplu, dar eficient. Priveau cu ochii prădătorului din locul prăzii. Orice om capabil de un instinct rudimentar putea să le ghicească mișcările. Părea totuși că străinul era un amator, întrucât îi simțeau necontentint privirea sfredelitoare în ceafă.
  
  Raizen își aprinse nepăsător o țigară cubaneză înfășurată în foi de tutun. Un corb ce abia se putea zări pe streașina unei case scoase un strigăt aspru, gutural. Noaptea era camuflajul său perfect, o umbră păgână zămilisită în cel mai întunecat colț al iadului. Îi aruncă o privire complice și trase pasiv din țigară, lăsând în urmă un nor de fum gros, o amprentă suspendată în aerul rece al nopții.
  
  În stânga sa, cele două fete mergeau netulburate. Nici măcar un schimb scurt de priviri sau o șoaptă timidă. Ah, cât iubea el uneori liniștea. La ce bun să-ți muncești mintea, să cauți subiecte vagi de discuție doar de dragul de a te afla în treabă. Desigur, se afla într-o companie mai mult decât plăcută, dar cu toate astea, nu era în cele mai bune toane.
  
  Străinul părea să se apropie de ei încetul cu încetul însă nici mult nu mai aveau până la Minister. Chiar dacă își subestimase adversarul, tânărul știa că acolo vor fi în siguranță. Puțin probabil. Totuși, deși el nu se temea și avea încredere în priceperea celor două dame, nu voia să riște nimic. Oricum, la ce bun să-ți faci gânduri negre, când va fi timpul, o să se preocupe și cu astfel de chestiuni.
  
  Liniștea se risipi în momentul în care Isabella le adresă o întrebare abia auzită. Raizen zâmbi zeflemitor spunând:
  
  „Nu cred că e un imbecil chiar atât de mare. În orice caz, a ales prada nepotrivită.”

Cele trei siluete straine erau observate mergand in jos pe strazile bine intretinute si curate ale orasului Londrei. Cu toate acestea , greierii puteau fi auziti jucandu-se la distanta, iar luna cu trecerea minutelor, se ridica in aer ca un balon plin cu heliu al copiilor Incuiati in parcurile de distractii, facand strazile pietroase si acoperisurile din lemn ale caselor din apropiere, a geamurilor de la blocuri sa sclipeasca verde in noaptea rece. Kennya tusi si se cutremura. Uitase - ori din graba ori din ura fata de manecile lungi - sa-si puna o jacheta. Din cauza asta, vantul ce crestea din ce in ce mai mult in forta ii inghetau obraji. Viperina parea sa tremure mai mult decat era necesar. Si pe langa toate astea, avea un presentiment foarte sumbru. Parea sa ii treaca prin sange, parcurandu-i venele inghetate pana la inima si inapoi.

Cei trei se uitara blocati la peisajul ce se intindea in fata lor. Totul in jur parea carbonizat – totul avea culoarea carbunelui negru in timp ce arde si parea sa se iroseasca in distanta din cauza caldurii dogoritoare. ‘Uite ca nu aveai nevoie de jacheta Kenn.’ Isi zice aceasta in minte. Fumul ii invada nasul, iar primele semne de lacrimi se formara in ochii ei. In curand, aceastea aveau sa curga in jos pe chipul ei, dar nu din mila, un sentiment de pierdere, sau Doamne fereste, tristete. Gatul ei nu se simtea uscat, si nu simtea nici o strangere sau orice senzatie de durere care sa o bantuie.

Intr-adevar, era pur si simplu fumul - cenusa aruncata in aer ce se amesteca cu alte particule si devenind una cu ei. Asta era singurul lucru care a dat nastere la apa ce crestea in ochii ei, incetosandu-i privirea, iar vederea din fata ei parea sa fiarba. Dar ea nu plangea. Doamne fereste, ea nu avea de gand sa planga.

Nu, nu avea sa planga pentru ei, nu? Multi dintre acei corupti si-o meritau, pana la urma urmei. Cu atat mai mult ca majoritatea mereu au subestimat’o ca Ministru al Magiei. O biata pustoaica. Maxilarul Kennyei incepu sa impietreasca si inhala profund, pictand in aerul poluat de fum si sentiment - dupa o perioada foarte lunga de timp - pasnica. Nu, acest… acest dragon ce reveni la viata, scurgand flacarile lui veninoase si transformand totul in praf, nu era ea. Nu era vina ei. Si nici nu intelegea cine putea sa faca un astfel de lucru.

Viperina continua sa se uite la modul cum locul ei de munca, aproape casa ei, viitorul ei se transforma in ceva perpelit si era cuprins, inconjurat de schijele rupte si innegrite ale lucrurilor din lemn incinerate, iar oamenii panicati fugeau in toate partile, cum totul - foarte repede - se transforma in praf in fata propriilor ochi.

Si nici unul din aceaste lucruri nu a fost facut de mana ei, dar se simtea ca si cum ar putea foarte bine sa fi fost. Unde era ea in loc sa protejeze acest sanctuar al populatiei magice? Al propriei ei inimi?! Simtea o nevoie turbata sa gaseasca un vinovat. Se uita in spate dupa urmaritorul lor, dar Raizen o prinse de brat si ii traduse prin ochi ca nu era timpul de asa ceva. Isabella deja o luase in fata sa ajute, iar Kennya o lua dupa urmele ei incercand sa gaseasca orice fel de rezolvare pentru aceasta situatie.

• Raizen păsi pe urmele prietenei sale, înspre vacarmul ce se desfășura în fața lor. Nu lăsa nicio fărâmă de emoție să se oglindească pe chipul său. Parcă era din piatră. Piatră șlefuită, trecută prin mult prea multe. Într-adevăr, mai văzuse nenorociri și înainte, auzise oameni disperați care strigau după ajutor în timp ce viața li se scurgea ușor ușor din trup, simțise aerul cum se cutremură în fața prăpădului. Cu toate astea, în adâncul său undeva, fiind martor la astfel de evenimente, încă mai era ceva uman, firesc. Mila.
  
  Își aruncă ochii în jur, analizând vraja ce ținea acel foc roșu întunecat aprins. Se apropie ușor, începând să simtă căldura din ce în ce mai puternic. Trase un ultim fum din țigară și o aruncă înainte. Nu se întâmplă nimic, era încă acolo, neatinsă. Stătu puțin pe gânduri după care scoase ziarul mototolit din buzunarul paltonului și îl aruncă și pe acesta în foc. Din nou, părea să nu se aprindă.
  
  Raizen aruncă o privire în spate și se întoarse brusc, pășind prin foc fără ca măcar să clipească. Era cald. Foarte cald. Dar nu îl ardea. Era de parcă vraja își păcălea doar simțurile. Cum era asta posibil ? Cine ar putea fi capabil de o vrajă atât de complexă ? Aproape că îl păcălise și pe el. Începă să meargă înainte, încercând să-și acopere ochii de lumina puternică emanată de foc.
  
  I se păru că zărește o siluetă în fața lui. Părea că se mișcă foarte încet, calm. Nu, imaginația trebuia să-i joace feste. Nu se putea. Fusese în spatele lor. Cum ar fi putut să ajungă aici. Tânărul se repezi înainte, fugind cât de repede putea înspre străin. Se simțea de parcă era un cărbune încins, aerul înfierbântat i se lovea de față, abia putând să respire. Se apropia de străin din ce în ce mai mult însă și acesta grăbi pasul. Nimeni nu alerga mai repede deâct el. Nu mai avea mult până să-l ajungă pe necunoscut. Brusc, se auzi un trosnet puternic. Raizen ridică instinctiv ochii și văzu o grindă carbonizată cum se apropie fulgerător de el.
  
  „IMPEDIMENTA !” tună el cu bagheta către obiectul ce stătea să-l zdrobească.
  
  Probabil din grabă, nu reușise să facă vraja destul de puternică. Grinda de lemn incetini pentru o clipă, îndeajuns ca el să-și dea capul la o parte după care își reluă brusc din viteză. Raizen scoase un strigăt puternic în momentul în care bucata uriașă de lemn îl țintui șa pământ, zdrobindu-i picioarele. Se opri pentru o clipă, privi șiroaiele de sânge, oasele cum îi străpungeau carnea și simți brusc durerea. O durere cumplită, care-l făcea să vrea să-și ia viața. Urlă cât de tare îl ținură plămânii, iar când rămase fără aer își dădu ochii peste cap leșinând.

Kennya alerga grabita spre directorul Hogwartsului si se gandi serioasa timp de doua clipe daca sa-l trezeasca inainte sa-l vindece, sau sa-l faca sa mai simta putin durerea. Simtind ca nu mai e asa sadica ca in tineretile ei, viperina, isi lua bagheta si incepu sa rosteasca incantatii complicate – un ochi fiind atent la ranile barbatului, iar celalalt asupra situatiei. Reusi sa-l repare pe cat posibil si ii dadu o palma peste fata. Acesta se trezi buimac si Kennya il lua imediat pe sus. Raizen nu parea sa-si fi revenit complet, cand cei doi intrara in cladire luand in considerare daunele provocate de incendiu. Cu toate acestea, o data apropiati de locul desemnat, bataile inimii lor parea sa creasca cu fiecare secunda, pasii lor incetinind o data cu micsorarea distantei.

“Ok…” Kennya inspira din nou adanc si vorbi. “Daca ne intoarcem dupa coltul asta cred ca o sa ajungem la inima problemei.” Acesta ii raspunse cu o inclinare a capului, strangandu-si mana intr-un pumn strans. “Sa mergem. Lumos!” Mersesera inainte incurcandu-se in umbrele misterioase ce se asterneau pe pereti la lumina baghetei ce le lumina calea. Deodata un sunet ingrozitor ii inneca si prea tarziu isi dadura seama ca o bucata de zid cazu in spatele lor, blocand orice fel de modalitate de a se intoarce. Viperina se prinse cu putere de antebratul lui Raizen pentru a se asigura de prezenta lui.

Amandoi ramasera uluiti, uitandu-se fix la zidul daramat din spatele lor. Orice fir de speranta ramas era spalat incet pentru a instala o groaza rece in interiorul sufletelor lor, nici macar indraznind sa mai faca un pas mai departe pentru a asista martori la ultima sansa de supravietuire ce se naruia in fata ochilor lor. Kennya isi simti gandurile rotindu-se haotic in mintea ei, inca necrezand ca au fost aruncati in interiorul unei soarte atat de crude; o asemenea situatie nefericita de moarte. Intarindu-si sufletul, Kennya merse mai departe cu respiratia panicata urmata de brunet.

“Chiar trebuia sa se intample asta?”

Ochii de onix se inchisera pentru scurt timp, simtind apa rece curgand de-a lungul corpului. Auzi sunetele pasilor lui Raizen oprindu-se , amandoi nerabdatori sa confirme ceea ce ea vroia sa nege cu fiecare fibra a fiintei sale. Viperina analiza disperata toate posibilitatile, ce optiune actuala era cea mai rapida si cea mai eficienta; andrenalina accelerand procesul ei de gandire, compensand starea ireala a mintii sale. Ei o luara pe jos pana la o sala mare, amandoi meditand orice alta alternative posibila sau noi modalitati de a scapa din cladire – daca ar trebui sa gaseasca orice fel de pasaj sau sa mute bolovani- in timp ce treceau printr-o trecere de urgenta care i-a atras atentia Kennyei, avand o claritate brusca. Nu trebuia ca ei sa se transforme in niste victime.

Scarile zdrobite erau dificil de urmat si anumite parti erau alunecoase fiind mult prea riscante in a pasi pe ele; cu toate acestea erau in regula in cazul in care acestia erau prudenti cu fiecare pas facut. Mirosul ca de cupru al sangelui era slab, dar constant, facand viperina sa retraiasca amintiri nedorite si trezirea sentimentului de vinovatie, parca raspandind otrava prin trupul ei si facandu-i inima sa-i zvacneasca dureros. Incepu sa simta mirosul familiar al pielii arse si cadavre putrede, facandu-i stomacul sa se afunde in dezgust si formarea unei mici mingii in gatul ei ce parea sa o stranguleze.

• Fumul era atât atât de dens și de înecăcios încât abia puteau respira. Asta fără să pună la socoteală toate dărâmăturile în flăcări pe care trebuiau să le ocolească. Ministerul Magiei devenise o ruină, toată splendoarea de odinioară eram acum doar o amintire, coridoarele aglomerate, pline de viață adăposteau acum doar cadavre carbonizate, îngropate în moloz și cenușă.
  
  Oameni răi erau destui pe lume, însă Raizen nu-și putea aminti decât de unul care ar putea fi capabil de o asemenea vrajă. Și era mort, complet ras de pe fața pământului, nici măcar o piatră de mormânt nu rămăsese în urma lui. Nu că l-ar jeli cineva...
  
  În alte condiții, tânărul ar fi privit cu admirație opera din jurul său. Ar fi nevoie de zeci de ani de muncă pentru a atinge un astfel de nivel. Desigur, el nu și-ar folosi cunoștințele magice în astfel scopuri niciodată. Nu fusese adeptul magiei negre sau al mentalității viperinilor. De fiecare dată când încerca să le justifice afinitățile către rău, se simțea depășit de problemă.
  
  Înaintau cu greu. Părea că mergeau deja la nesfârșit, peisajul din jurul lor era același, monoton, în ruine. Din cauza flăcărilor și a fumului, nici nu-și puteau da seama unde sunt. Kennya cunoștea Ministerul ca în palmă, însă păreau să fie în cu totul alt loc. Încercau să găsească Atriumul, asta dacă mai exista.
  
  Brusc, se auzi cum se sparge ceva undeva în dreapta lor. Se întâmpla destul de des, însă Raizen avea o presimțire inexplicabilă. Îi fugi gândul la străinul pe care îl urmărise înainte să cadă grinda de lemn pe el. Erau într-un labirint, jucându-se de-a șoarecele și pisica. Însă nu știa care, cine e. Trebuiau să fie precauți.
  
  Mergeau pe coridor încercând să fie cât mai tăcuți. Orice sunet străin îi putea da de gol. Raizen apăsă clanța ușii ce ducea în camera din care păruse să vină zgomotul de sticlă spartă. O cuprinse protectiv pe Kennya de umeri și păși înăuntru.
  
  „Lumos !”
  
  Încăperea prinse o lumină albăstruie, spectrală. Focul nu pătrunse încă în ea. În capătul opus se afla o ușă. Avea geamul spart și urme de sânge pe toc. Nu fusese doar o presimțire. Cineva fusese aici, și se rănise încercând să pătrundă în camera alăturată. Tânărul îi aruncă o privire cu subînțeles Kennyei și înaintară ca niște feline spre ușă.