Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Hogsmeade / Urlet in Noapte

1 2 3 Next »

/ The sword of time will pierce our skins

Ploaia spala pamantul in ropote galagioase. Picaturile de apa erau mari si calde. Fulgerele se contopeau cu lumina cenusie a zilei, iar ecoul tunetelor parea fara sfarsit.
O singura silueta fragila, singura ce se mai vedea pe la periferiile batranului Hogsmeade, mergea prin ploaia de vara, cu pelerina bleumarin infoindu-se usor in urma ei, cu blugii uzi lipiti de gambe. Ema privi peste umar; parul intunecat de apa i se agata de pometii inalti. Stranse marginile pelerinei in pumn si grabi pasul.
Singurul adapost pe care il putea zari era conacul vechi si negru, de pe creasta dealului. Deschise portita joasa cu un scartait si fugi pana in prag. Soimeanca forta putin clanta, iar ochii i se marira plini de scepticism cand a descoperit usa descuiata.
Ema pasi in antreul rece, asteptand ca ochii ei sa se adapteze la intunericul din jur. Ramase acolo, acompaniata de sunetul picaturilor ce loveau covorul ros de sub picioare, scurgandui-se de pe haine, si de respiratia ei usoara.
Un singur sunet delicat si iluzia unei miscari imperceptibile o facura sa-si ridice fruntea, ochii ei incercand sa patrunda negrul din fata ei.

• Odette statea pe podeaua prafuita, sprijinindu-se de un perete din lemn, privind cum ploaia inunda Hogsmead-ul si trecandu-si usor degetele prin blana uscata si curata a Nymeriei. Viperina, spre deosebire de lupoaica ei era uda din cap pana in picioare si plina de praf. Avusese grija mai intai de Nymeria deoarece era cea mai pretentioasa fiinta pe care o cunoastea Odette.
  Incepu sa fredoneze o melodie trista, care se potrivea perfect cu vremea si cu starea ei de spirit. Ochii i se umplura iar de lacrimi, chiar cand crezuse ca se mai calmase putin. Ofta in timp ce mici bobite de cristal i se rostogoleau pe obraji cazand pe roba deja uda. Zambi amar cand isi aminti ca ii spunea fratelui ei sa nu mai fie depresiv insa ea isi petrecea majoritatea timpului plangand. Nymeria marai nemultumita, ridicandu-se de pe podea si privind-o patrunzator in timp ce isi inclina capul intr-o parte.
  
  Tresari cand auzi usa deschizandu-se insa nu se obosi sa se ridice. Isi scoase bagheta din buzunar si astepta. Cand fu deschisa usa Odette facu ochii mari nevenindu-i sa creada.
  [b]-Em'?[/b] intreba cu vocea tremurandu-i.
  Se ridica si o imbratisa pe soimeanca cu toata forta pe care o mai avea apoi isi relua pozitia stergandu-se discret la ochi, insa probabil erau atat de rosii incat nu avea cum sa se ascunda prea bine.
  -Ce mai faci? Nu te-am vazut de sute de ani.

Ema ramase nemiscata cand isi auzi numele. Vocea i se parea cunoscuta, dar in mod ciudat, nenaturala. Era ca si cum exista o usoara raguseala. Nu a avut prea mult timp sa se gandeasca pana sa se vada imbratisata. Mirosul familiar al persoanei din fata ei o asalta, iar imbratisarea i se parea a se dori plina de forta.
"- Ce mai faci? Nu te-am vazut de sute de ani."
"- Od... Odette!" realiza Soimeanca, oarecum perplexa.
O imbratisa la randul ei si ii scapa un raset scurt, cald si nu chiar strident.
Se retrase ca sa-si priveasca prietena. Zambetul ce i se labartase pe chip deveni sters. Odette avea ochii inrositi, iar Ema se temea de cauza acestui fapt. Se incrunta usor spre Viperina.
" - Nu suferi de conjunctivita, asa-i?" intreba ea, iar vocea-i era oarecum mustratoare, desi nota de ingrijorare ramanea ferm pe pozitie.
O surprinse maraitul slab, iar Ema casca ochii, uitandu-se in jur dupa sursa zgomotului. Era cel mai frumos lup pe care il vazuse vreodata, cu o blana deschisa si stralucitoare, cu ochi profunzi si intelepti. Soimeanca zambi.
" - Iar tu esti... ?" incepu ea, aplecandu-se usor in fata si sprijinindu-si palmele pe genunchi.

• -Nu, nu sufar de conjunctivita, spuse Odette incercand sa isi mai dreaga vocea. Ea e Nymeria, adauga aratand indiferenta spre lup.
  Isi stranse genunchii la piept si isi lasa fruntea pe ei respirand adanc, apoi se ridica si se aseza cu coatele pe pervazul unei ferestre crapate prin care picura putina apa. Ii fu destul de greu sa o deschida din cauza timpului care o impietrise. Scoase capul afara si zambi cand isi simti fata scaldata in apa de ploaie. 'Yeah, that's why I love stayin' in the rain. No one knows I'm crying' isi spuse in gand.
  Simti coltii Nymeriei strangandu-se in jurul gleznei sale. Lupoaica avea mult mai multa forta decat ea asa ca se supuse.
  -Simteam nevoia sa ma racoresc putin, spuse incercand sa zambeasca.
  Nu ii fu chiar atat de greu avand in vedera ca nu mintea in proportie de suta la suta, si ca Ema era acolo, ceea ce o facea sa se simta mult mai bine.

Ema ridica o spranceana aproape perfect arcuita si ii arunca Viperinei o privire sceptica, tinandu-si cu fermitate mainile incrucisate la piept.
" - Sigur, Morgan le Fay..."
Soimeanca accentua fiecare cuvant, rotunjind vocalele si ignorand fenomenele vechi de sute de ani de palatalizare.
O privi cateva clipe ganditoare. Abia daca isi mai permitea sa respire. Ii era teama ca nu cumva sa distruga linistea ce cuprinsese antreul si mica camera. Si in acea nemiscare perturbata ocazional de un tunet sau un ropot violent de ploaie, Ema ofta.
" - Odette..." aproape ca sopti, vocea fiindu-i moale, delicata.
Se apropie incet de prietena ei si indrazni sa-i puna o mana calda pe umar.
" - Tu esti bolnava sufleteste"
Nu era o intrebare, ci o afirmare facuta cu teama. Emei ii era frica de ce putea sa o intristeze pe fata ce statea acum langa ea, prietena pe care nu o mai vazuse de multa vreme.
" - Ce s-a intamplat?"
Vocea Soimencei era usor haraita, dar fata spera ca reusise sa-si faca cunoscute intentiile. Daca stia sursa nefericirii, putea gasi o solutie de a o combate. Asta o punea cumva in dificultate. Emei nu-i placuse niciodata sa afle cu de-a forta ce era in neregula cu cei dragi ei, dar uneori se vedea nevoita. Singurul gand care o facea sa se simta cat de cat mai putin vinovata era scopul - cum credea ea - nobil.

• Isi dadu seama ca degeaba incerca sa se ascunda de Ema. Cu ea nu-i mergea asa cu una cu doua, asa ca se dadu batuta. Oricum trebuia sa vorbeasca cu cineva, altfel avea sa explodeze la propriu.
  -Stii, ca toti avem acel prieten special care ne face sa radem indiferent de situatie, care ne face sa ne simtim mai bine cu o imbratisare sau un simplu zambet, incepu Odette si o lacrima ii curse din ochiul stang. Si mai stii probabil ca multi facem greseala sa ne indragostim de acel prieten chiar daca stim ca este imposibil sa fim mai mult decat prieteni, dar asta nu era foarte grav pentru ca nu prea imi pasa. Atata timp cat era el fericit si eu puteam sa ascund toate sentimentele, lucru la care ma pricep foarte bine, totul era grozav, dar, in ultimul timp parca se ridicase un mare zid de piatra intre noi. Abia mai vorbeam unul cu altul, abia mai radeam de toate tampeniile posibile si abia daca ne mai vedeam. Vroiam sa vorbesc cu el despre asta imediat ce avea sa se intoarca dintr-o vacanta, dar stii ce scrisoare primesc de la mama? A murit. Asa pur si simplu intr-un accident stupid, spuse Odette lasandu-si capul pe genuchi incepand iar sa planga.

Ema ramase tacuta un timp. Nu facuse altceva decat sa cuprinda umerii delicati ai lui Odette cu bratele si sa o lase sa planga. Nu putea decat sa fie acolo pentru moment. Se spune ca timpul vindeca toate raniile, dar si plansul. Iar ceva din vorbele fetei ii spunea Soimencei ca acel prieten merita toate lacrimile de pe lume.
Mintea ei era departe, dar intr-un fel ciudat, inca zbura prin jurul clipei prezente. Si ea se indragostise la un moment dat, insa nu avusese curajul sa-si expuna sentimentele. Pana sa prinda ea doza necesare de vitejie totul se stersese. Amicul ei pleca, iar Ema avea sa nu mai dea vreodata de el.
Ofta delicat si stranse cu putin mai multa putere umarul Viperinei. Apoi, pe cel mai incet ton posibil, incepu sa vorbeasca.
" - Imi pare foarte rau, Odd... Poate ca acum totul e in intuneric si nu se vede nici cea mai firava raza de lumina. Nu voi incerca sa te fac sa nu mai plangi, nu ar fi cinstit, dar pot sa-ti amintesc ca, in astfel de momente, ar fi bine sa te gandesti la lucrurile frumoase, clipele tainice ce vor ramane mereu in inima ta si in sufletul lui... "
Soimeanca isi ridica privirea spre fereastra prafuita pe interior, urmarind cateva clipe siroaiele subtiri de apa. Spuse o rugaciune in minte, dorindu-i numai bine sufletului celui mort.
" - Cat de tanar era?"

• Odette zambi cand intrebarea ii fu pusa.
  -Douazeci si unu, murmura. Era atat de plin de viata si nu i-a fost niciodata frica de nimic, insa mie mereu mi-a fost frica sa ii pierd pe cei dragi. De multe ori stau si ma gandesc la cum mi-ar fi fara ei si ma intristez, dar numai el stia despre asta si reusea sa ma faca sa ma simt bine spunandu-mi ca avea sa-i ingorape el sa imi usureze mie munca.
  Chicoti cand in minte ii aparu fata lui zambitoare in timp ce spunea asta. Nymeria se apropie si ea de cele doua si o musca bland de degete.
  -Ce-i micuto? intreba facand-o sa maraie nemultumita.
  Lupoaica isi dadea mereu seama din tonul viperinei cand aceasta o lua oarecum peste picior.
  -Mersi, Em', spuse apoi imbratisand-o la randu-l ei pe soimeanca.

Nu avea cum sa-i raspunda. Ce putea sa zica? Cu placere? Prietenul Viperinei era in floarea varstei, iar asta o intrista. Era mereu un pacat ca o inima asa vesela sa se stinga asa devreme. Era o pierdere a lumii. Dar tinand cont de toate certurile, scandalurile si ura din partea asta a barierei, spera ca in Ceruri avea macar parte de liniste si pace.
Ema isi fixa privirea asupra lupoaicei.
" - Esti o creatura tare inteligenta, nu-i asa?" intreba ea incet si intinse mana, cu palma la vedere. Stia din experienta sa cu Stirbul ca era mai bine sa fie rabdatoare si sa nu se bage cu forta in atentia animalelor. Zambi si facu un gest vag spre Odette. " Si ai grija de aiurita asta mica, corect?"
Isi privi prietena cu caldura, sperand ca o mica glumita avea sa lumineze cat de cat atmosfera.
" - Mm... Odd? Se intampla cumva sa fi auzit de acest tanar sarmant?"
Invatase asta cand citise o carte de psihologie. De multe ori, sa vorbesti despre cel pierdut era o metoda de 'depresurizare' a durerii.
Cu miscari lente, dar sigure, indrazni sa mangaie blana matasoasa din spatele urechilor Nymeriei, nesigura de reactia acesteia.

• Dupa ce o asigura pe Ema ca Nymeria nu avea sa o muste sau sa maraie la ea incerca sa isi dea seama daca soimeanca ar putea avea o legatura cat de mica cu Ray.
  -Nu stiu, sincer nu prea cred, murmura incruntandu-se. Dar cine stie? Il chema Ray Tyrell. Un baiat inalt, roscat, cu ochii albastri si doua pierc-uri in buza, adauga amintindu-si cat de mult ar fi vrut si ea un pierce insa nu era suficient de curajoasa. Era unul din putinele lucruri care nu le facuse nici de dragul lui. In rest se lasa convinsa de toate tampeniile si jocurile periculoase pe care le inventau.
  -Cate prostii mai faceam... Imi amintesc perfect cum un amic de al nostru dormea si am udat paturica cu niste benzina apoi i-am dat foc si dadeam cu spray sa fie flacara mai mare.
  Zambi, dar totusi nu stia daca se simtea mai bine sau ma rau.