Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Padurea lui Dean

1 2 3 4 5 Next »

/ the thunder of guns

• Nu era o noapte prielnică plimbărilor, chiar dacă luna îşi făcuse loc printre norii ce acopereau obişnuitul bleumarin al cerului de vară. Oricum, şi dacă luna se arătase, şi dacă nu, pădurea nu era deloc un loc prielnic relaxării. Ivy nici nu îşi mai amintea de câte ori i se spusese să nu meargă în acest loc, mai ales după căderea serii. Însă, ca de obicei, nu ascultase şi venise în Pădurea lui Dean la miezul nopţii, sperând să prindă ceva acţiune.
  
  Fosta Viperină era dependentă de adrenalină şi de acţiune. I se spusese nu o dată că e nebună şi, după prietenii pe care şi-i făcuse, Ivy ajunsese la aceeaşi concluzie. Însă nu faptul că probabil nu era foarte normală o aduseră aici, ci noaptea, care era chiar partea preferată din cele douăzeci şi patru de ore a fetei.
  
  Pădurea era, ca de obicei, nemişcată şi întunecată, atunci când Ivy înaintă printre primele rânduri de copaci. Însă în momentul în care se adânci puţin în pădure, observă că este înconjurată de o beznă aproape de nepătruns. Copacii erau deşi şi înalţi, ceea ce împiedica lumina lunii să ajungă la sol. Fata şopti un [i]"Lumos!"[/b] şi se uită în jur.
  
  Era mai înfricoşător pe lumină, pentru că putea vedea toate umbrele care parcă le dădeau viaţă copacilor, însă tot ce reuşise să scoată această privelişte de la Ivy era un zâmbet încrezut. Una dintre defectele fetei era că era prea încrezută, ceea ce o făcea să subestimeze lucruri pe care nu ar trebui.

Era o noapte perfecta pentru o plimbare, desi poate ar fi fost si mai bine ca cerul sa fie acoperit de nori, ca sa treaca cu adevarat nevazuti prin noapte. Cu toate astea, padurea era destul de intunecata ca sa ii invaluie intru totul in umbrele sale. Nu avea de gand sa astepte alta zi, mai ales ca Vilkas batea nerabdator camera in lung si in lat. Londra cu siguranta nu era locul perfect pentru un lup, iar rudele sale ii interzisesera, pe buna dreptate, sa il scoata din casa, pe strazi, dar Vilkas era obisnuit sa fuga prin padurile din apropierea mosiei sale, asa ca devenise nervos. Lua o haina pe el si il prinse pe Vilkas de coama, aparand amandoi intr-un loc numit Padurea lui Dean, de care auzise ca nu era prea frecventata. Il auzi pe Vilkas scheunand, pentru ca, cu toate ca Aparuse de multe ori impreuna cu el, tot il deranja senzatia.

"Imi pare rau, prietene" sopti, inainte sa se transforme el insusi intr-un lup cenusiu, un pic mai mare decat Vilkas si cu ochii albastri.

Isi petrecura urmatoarea jumatate de ora alergandu-se unul pe celalalt, si jucandu-se, pana cand Vilkas prinse un miros de om. Rainer stia ca orice i-ar spune prietenul sau lup e mult prea curios si nu se va lasa din urmarire, chiar daca asta ii baga uneori in belea. Urmarira amandoi urma, pana cand ajunsera atat de aproape incat o puteau auzi pe femeie respirand. Cand aceasta aprinse bagheta, ii prinse nepregatiti pe amandoi, stand ca prostii in campul ei vizual. 'Rahat' gandi Rainer. 'Trebuia sa ma astept sa fie vrajitoare...'

• Ivy rămase şocată când se trezi nas în nas cu doi lupi. Se dădu doi paşi înapoi rapid, sâsâind, reflex pe care îl preluase după atâtea lupte alături de şerpi. Se uită atent la cei doi lupi, în poziţie de atac. Nu păreau periculoşi, însă fata ştia destul încât să nu se încreadă tot timpul în aparenţe. Unul era mai mare, iar Ivy îşi dădu seama din prima că era vârcolac. Avea ceva specific omului caracteristic oricărui vârcolac. În primul rând ochii, care îi erau de un albastru deschis superb.
  
  Al doilea lup era mai mic, însă fata se îngrijora mai mult în privinţa lui decât în privinţa tovarăşului vârcolac. Pentru că el era animal care îşi urmărea instinctele.
  Ivy se îndreptă încet din poziţia de dinainte, negăsind un pericol imediat.
  "Uau, un vârcolac şi lup, asta e seara mea norocoasă," spuse ea, mai mult pentru sine. "Eu sunt Ivy şi m-aş bucura enorm dacă ai reveni la o formă cu care să pot să stau de vorbă," se adresă fosta viperină direct vârcolacului, ştiind că o poate înţelege.

Rainer chicoti cand o auzi vorbind, lucru care arata mai mut decat ciudat in conditiile in care inca era in forma animala. Isi ridica nasul in aer si trase aer in piept, intiparindu-i in minte mirosul ei, astfel incat sa o recunoasca data viitoare. La prima vedere, nu parea o amenintare pentru el, iar intr-un duel unu la unu era mai mult ca sigur ca ii putea face fata, asa ca se horata sa stea cu ea la povesti. Mai ales ca inca era devreme.

"Pe aproape, dar nu." ii zise, reluindu-si forma umana. "Animag, nu varcolac. Daca eram varcolac, n-ai mai fi stat de vorba cu mine acum, ci probabil, mi-ai fi fost gustarea de la miezul noptii."

"Incantat, Ivy. Eu sunt Rainer." Se apropie de ea si ii intinse mana in semn de salut, dar si sa o faca sa nu il perceapa ca pe o amenintare.

• Ivy îi strănse mâna lui Rainer. Băiatul era destul de înalt, cu maxilarul bine conturat, ochii albaştri, aşa cum observase şi când fusese în forma lui de lup, şi avea părul creţ, mai lung. Avea o înfăţişare destul de comună, însă Ivy observă şi nişte trăsături mai distinse, care îl făceau să pară cumva de viţă nobilă.
  Da, nu era vârcolac. Îşi dăduse seama după acel sunet care semăna foarte bine cu un râset. Probabil tipul râdea de ea. Se obişnuise, în fond, toată lumea credea că e nebună, aşa că zâmbi şi ea.
  Rainer era un nume ciudat, însă fata era totuşi bine crescută, aşa că nu îi spusese în faţă, chiar dacă ea înţelege prin ciudat, diferit şi, implicit, mai bun. Nu era un nume de prin părţile locului, iar Ivy se întrebă dacă îl caracteriza pe băiat.
  
  "Deci să înţeleg că ai venit să îţi plimbi animalul de companie, în forma de lup?" întrebă Ivy, încercând să ghicească motivul pentru care venise aici.

"Pe Vilkas?" intreba si se uita la lup de parca atunci il vazuse pentru prima data. "Am iesit sa ne plimbam reciproc, pentru ca e o noapte frumoasa si Londra e un oras sufocant." ii zise zambind si sprijinindu-se de trunchiul unui copac batran.

"Imi pare rau, n-a fost intentia noastra sa te intrerupem din...ce faceai tu in miez de noapte intr-o padure intunecoasa, unde risti sa fii atacata de cine stie ce creatura cu intentii mai mult sau mai putin binevoitoare...." Aici nu se referea la el. El era plin de intentii binevoitoare...

"In orice caz, sper ca nu te-am speriat" Vilkas se apropie de straina si o mai mirosi de cateva ori, dar se tinu la o anumita distanta de ea, apoi isi pierdu interesul si incepu sa se indeparteze incet de ei.

• Îl urmări pe Vilkas fără interes. Era un lup frumos, şi Ivy se gândi de câte ori dorise să îşi ia un animal de companie. Desigur că ea prefera reptile sau păianjeni. Sau altceva otrăvitor.
  "Nu m-ai speriat. Doar... m-ai luat prin surprindere," spuse ea.
  De fapt, nu era aşa de uşor de speriat. Şi era secretoasă, ceea ce însemna că nu mulţi cunoşteau lucrurile de care îi era într-adevăr frică.
  Ivy se întrebă şi ea ce naiba făcea în mijlocul pădurii, la miezul nopţii. Deşi ştia că aici trebuia să fie în acest moment, nu ştia încă de ce. Primi răspunsul trei secunde mai târziu când dintr-o dată se auzi un urlet în depărtare.
  Ivy se întoarse brusc, scrutând întunericul cu privirea. Nu se aştepta să vadă persoana care scosese acel sunet îngrozitor. Încerca să îşi facă un traseu pentru a ajunge în partea pădurii de unde venise.
  Se uită la Rainer, apoi la Vilkas. Ei ar fi putut fugi în două secunde şi să o lase acolo singură, aşa că se hotărî să nu se bazeze pe nimic deocamdată.
  "Ar trebui să mergem să vedem ce s-a întâmplat," spuse Ivy, dar nu făcu niciun pas. Era sigură că omul care scosese acel urlet era acum mort şi, dacă mergeau acolo, era foarte posibil să ajungă şi ei la fel. Însă poate că omul nu era mort, şi dacă ar ajunge acum la el l-ar putea salva.
  Ezită câteva momente, gândindu-se ce ar trebui să facă.

Cand auzi strigatul instinctul lui fu sa il prinda pe Vilkas de blana sa il impiedice sa fuga intr-acolo. Stia ca lupul murea de curiozitate, mai ales ca il simtea cum ii tremura sub degete, dar nu putea risca ca acesta sa se bage cu capul inainte in cine stie ce situatie periculoasa. Trebuia sa se gandeasca la faptul ca padurea in care se aflau era o padure frecventata de vrajitori, si riscurile erau mari, mai ales pentru un lup fara puteri magice.

Invoca o zgarda si ceva asemanator unai lese si il tinu din scurt pe Vilkas. Nu obisnuia sa il lege, dar acum se cereau masuri mai dure.

Privi tacut departatea incercand sa distinga ceva prin intuneric. Isi ciuli urechile, dar inafara de tipatul patrunzator auzit mai devreme nu mai putea distinge nimic. Adevarat, s-ar fi putut transforma in lup, dar avea mai multe sanse in lupta cu bagheta in mana. Plus ca nu o putea lasa singura pe tanara. Se intreba daca totusi nu era mai inteligent sa se se intoarca in Londra si sa se prefaca ca nimic nu se intamplase. La Durmstrang invatai ca uneori e bine sa nu vezi si sa nu auzi.

"Sa mergem" zise, laund-o putin inaintea tipei, cu cureaua lui Vilkas stransa in mana stanga si cu bagheta ridicata in dreapta. Inaintara in tacere prin padure, injurand in and de fiecare data cand trosnea cate o crenguta sub bocanci, si dorindu-si mai multa lumina decat lasa padurea sa ii treaca prin frunzis. Cu toate ca se obisnuise cat de cat cu intunericul (sa mearga cu bagheta aprinsa ar fi fost o prostie) nu se putea baza pe vederea lui intr-o astfel de situatie.

Se opri la marginea unul luminis, cand il simti pe Vilkas ridicand nasul si mirosind agitat aerul. 'Sange' gandi. In lumina slaba ce trecea prin perdeaua de nori, se putea distinge in luminis silueta unui om intins pe jos.

ooc: am facut un pic de pwp, dar ma gandeam ca sa ne miscam totusi. Scuze de intarziere, n-am mai prea intrat pe contul asta...

• Ivy îl urmă pe Rainer, uitându-se de câteva ori peste umăr, pentru a fii sigură că nu erau atacaţi din spate. Nu-i plăcea chestia asta, unul dintre motive fiind că se implica în ceva ce nu o privea personal. Ca şi cum nu avea destule probleme pe cap.
  Însă acum că auzise omul care suferea nu putea să Dispară fără să îi pese de nimic, sperând că omul scăpase printr-o minune improbabilă. Se întrebă de ce i se tot spunea că era nemiloasă, pentru că ei dintr-o dată nu i se mai părea.
  Se opriră la marginea unui luminiş şi Ivy înghiţi în sec când văzu silueta de pe pământ, luminată de lumina puternică a lunii. Chiar dacă ştia că omul era pe moarte, dacă nu chiar mort, nu era sigură dacă ar trebui să iasă din desişul pădurii şi să se expună în faţa prădătorului.
  Scrută cu grijă întunericul de dincolo de luminiş, însă nu văzu nimic. Îşi scoase bagheta şi murmură un "Specialis Revlio", apoi "Humanis Revellio". Singurii oameni de acolo erau ea, Rainer şi silueta de pe jos, iar de magie nu se vedea nicio urmă.
  "Cred că e liber, deocamdată," spuse Ivy, încercând să nu pună mare accent pe cuvântul "cred".