Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Camera Portretelor

1 2 Next »

/ To love is to bury

• Amurgul domina împrejurimile Castelului, pictând natura cu nuanţe blânde. Lumina murinda se reflecta în ferestrele Hogwarts-ului, creand raze ca de cristal. Cercetasa mai avea cam o ora pana la stingere, insa nu simtea nicio tragere de inima sa se intoarca in Turn, unde cu siguranta era aglomerat. In schimb, se plimba pe coridoare, surprinzand culoarea blanda a amurgului.
  
  Castelul era cufundat într-o linişte stranie; îşi auzea până şi bataile inimii în tacerea adâncă. Parea ca toata lumea se refugiase deja in Turnuri. Intra in Camera portretelor, unde stia ca era la adapost de alti profesori care s-ar fi plimbat pe coridoare atunci. Aproape nimeni nu intra in acea incapere, ca si cand camera avea o forta ascunsa de care toata lumea se ferea. Desiree presupuse ca era doar din cauza portretelor vechi, care rezistasera in ciuda timpului. Se sprijini de peretele rece. Isi inchise ochii pentru un moment scurt, iar intunericul o invalui. Cand iti inchizi ochii, vezi numai intuneric. Dar daca ii tii inchisi pentru un timp si te concentrezi indeajuns, vezi lumina.

Întuneric și nimic mai mult.Printre ferestrele crăpate mai pătrundeau firav câteva raze de soare,ce se pierdeau în imensa Cameră a Portretelor.Doar întuneric,doar atât.Bezna era tot ce se putea distinge de la un capăt la altul al camerei,iar decorul acesteia era dominat de către magia sinistră a umbrelor.
O siluetă se distingea gingaș în partea din stânga a Camerei,ce reușea să își lumineze calea spre celălalt capăt cu ajutorul baghetei.Acea siluetă îl reprezenta pe Daniel.Bietul viperin auzise anumite voci,și se îndrepta spre pasajul respectiv al camerei.Știa cine ar trebui să se afle acolo,colega lui cercetașă,însă nu avea absolut nici-o garanție ca acea voce îi aparținea ei.Daniel reușea să treacă cu nonșalanță pe lângă niște tablouri absolut geniale,ce alteori i-ar fi remarcat imaginația și spiritul de observație.Mergea pribeag și monoton,în pași simpli,fără a da dovadă de o umoristică ieșită din comun.Deși nu schița gesturi elementare,diferite de cel de nepăsare,mai arunca din când în când câteva priviri spre anumite tablouri,imagini ce îi îndemnau inima să tresară de emoție.Se opri brusc în dreptul unui tablou ce simboliza un portret necunoscut.Era un personaj respecatbil,cu o conduită adecvată unui profesor,iar Daniel,un personaj cu un spirit de deducție de invidiat,înțelegea că era un profesor de Poțiuni.Cu siguranță că modul în care micul Sherlock Holmes reușise să deducă această concluzie era foarte simplu,poat chiar patetic,dar cert este că fără talentul lui înnăscut nu ar fi putut să ajungă să considere cu vârf și îndesat că este chiar un profesor de Poțiuni.Porni mai departe,promițându-și că se va întoarce să mai cerceteze tabloul și persoana respectivă,și își continua drumul parcă nesfârșit spre cercetașa care îl aștepta calm.

• In acea incapere, linistea stranie ce inconjurase Castelul intreaga zi era mai putin pronuntata. In principal, datorita tututor oamenilor miscatori din portrete, care conversau intre ei. Era un tablou care infatisa un grup de barbati la vanatoare; in particular, de acolo se auzea cel mai mult zgomot. Insa Cercetasei ii placea sunetele ce se auzeau ocazional; o impiedicau sa gandeasca limpede, sa mediteze la lucrurile care contau cu adevarat. Se pricepea de minune sa evite problemele si sa le pastreze pentru o noua zi.
  
  Vazu o silueta incadrata de razele firave de lumina mergand de-a lungul portretelor. Curioasa , se sprijini de perete. Nu auzise pana acum sunetul pasilor, probabil fiindca nici nu se asteptase ca sa mai fie cineva in camera. Nu multi oameni intrau in incaperea; si chiar daca faceau asta, nu stateau prea mult prin imprejurimi. Totusi, poate ca ii va fi de folos sa se intalneasca cu cineva. Silueta care se apropia de ea i se parea vag cunoscuta, insa nu putea asocia chipului vreun nume.