Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Victims of love

Victims of love

Nota autorului: Pentru prima data dupa mult timp m-am gandit sa ma reapuc de scris. Am zis sa nu ma arunc in nici un fandom, asa ca m-am gandit la un story-line putin clichee(desi probabil va atrage multi cititori), insa sper ca stilul meu de a scrie si intrigile pe care o sa le arunc de acum incolo sa faca aceasta poveste cat mai originala. Sunt un romance sucker, asa ca drumul pe care l-am ales sa merg de acum incolo a fost deja pavat. Sper ca persoanele care vor citi sau se vor bucura de aceste randuri vor continua sa imi lase replay’uri pline de critici constructive, daca v-a placut, daca v-a plictisit, parti preferate etc etc. Pentru mine e un mod de a ma bucura de scris si a-mi antrena simtul literar/artistic, asa ca imi voi lua multe libertati pe care voi simti ca sunt necesare in modul de a scrie, energia sau linia plotului. Iar parerea voastra desigur ma va motiva pentru a scrie in continuare. Daca era pentru mine, nu mai postam pe forum. De asemenea vreau sa anunt ca uneori voi schimba punctul de vedere intre cele doua personaje principale. Si nu, nu va voi arata poze cu personajele. Prefer ca imaginatia sa lucreze si fiecare cititor e unic.

In ceea ce priveste prologul, stiu ca incepe putin incet, dar nu poti sa te astepti ca legumele sa se faca cand apa nici nu a fiert, if you know what I mean.

Stiu ca probabil multi membri ma vor ucide cand vor vedea cat am scris, insa sper sa nu fie un turn-off pentru voi, avand in vedere ca imi place sa scriu capitole lungi. Prologul ajunge peste 4000 de cuvinte, m-am gandit serios daca il voi transforma intr-un capitol, dar m-am gandit ca e mai bine sa va redau povestea incepand usor, plus acele cateva informatii despre backgroundul personajei pricipale si intalnirea iminenta dintre cei doi.

Astept parerile voastre si have fun reading!

Gen: Romance, suspans, school life
Personaje principale: Ai Sato, Hideaki Kohara
Ai semnifica dragoste
Hideaki semnifica excelenta, luminozitate
Alte clarificari: GPA sunt initialele de la grade point average


Prolog:

“Esti foarte norocoasa, domnisoara Sato.”
Ai nu deschise gura sa-i zica nici macar un cuvant. Nici nu era nevoie. Ei nu cautau nici un fel de raspuns, ci doar ascultare.
“Am gasit un fost absolvent cu o inima moale pentru tinerii cu probleme. El a facut o donatie considerabila in numele tau. Nici nu o sa ai nevoie de o slujba cu jumatate de norma ca sa iti termini studiile.”
Asistenta sociala se uita in sus de pe dosarul din fata ei si o examina pe fata cu grija. Ea isi tinea fata atat de perfect neutra incat parea ca doarme cu ochii deschisi. Femeia mai in varsta parea cumva incantata de aceasta reactie.
“Unul din soferii nostri te vor duce acolo cand vei fi gata, daca doresti un tur.”
“Nu, nu multumesc.”
Femeia, nu isi putea aduce aminte care ii era numele, isi ridica spranceana mult prea pensata la ea.
“Te-ai uitat la brosurile pe care ti le-am dat, nu-i asa?”
“Da.”
“A fost destul pentru tine? Nu vrei sa vezi academia in carne si oase?”
“Nu.”
Femeia isi presa buzele strans, intr-o linie dreapta. “De ce nu?”
“Nu imi pasa unde ma duc. Vreau doar sa ma duc.”
Din nou, raspunsul paru sa o multumeasca, desi Ai nu putea sa-si imagineze de ce.
“Foarte bine atunci. Esti o fata foarte norocoasa sa stii. Sa tii minte asta.”
“Da…. Norocoasa…”

*************

Pasii ei se auzeau atat de puternici incat ecoul era aproape scandalos. Coridorul lung era complet parasit, cu exceptia unei fete blonde, parand vizibil plictisita, si care isi tarsaia corpul de-a lungul lui. Expresia de pe fata ei parea sa stie clar ca mergea catre o plictiseala totala. Ai Sato, 19 ani, ofta incet catre sine si incerca sa ingnore faptul ca vroia sa faca linie dreapta catre cea mai apropiata iesire si sa inceapa sa fuga. Isi roti unul din umeri incet, incercand sa-si faca muschii sa se relaxeze. Era atat de rece in acest loc, corpul ei parea inflamat si rigid de la atata tensiune in care statuse adancita ore la randul. Frigul era acolo ca sa-i serveasca si sa-i aminteasca constant de un fapt trist: trebuia sa se ghemuiasca cat de mult putea pentru a gasi o farama de caldura.

Ea de abia reusi sa-si aduca aminte de ultima data cand se simti calda.
Linistea insa era mai infioratoare decat orice altceva. Biroul directorului era locul in care majoritatea studentilor incercau tot posibilul sa il evite, insa Ai nu avea de ales. Era proverbialul elev cel nou, si desi era un adult dupa toate standardele legale, se pare ca nu era de incredere in a-si putea gasi drumul pe cont propriu. Era ca si cum directorul vroia sa o intalneasca pentru a evalua ce fel de persoana era Ai, daca caracterul ei era cumva gravat si pe aspectul exterior. Asta a fost ceea ce a adus-o la usile de la o cladire de fildes, abia inainte de ivirea zorilor in prima zi de scoala oficiala a primului semestru. Ea va avea sa inceapa a lua lectii la o universitate privata destul de mica, Merriweaher, chiar in acea zi.
Si acest lucru o facea sa deteste fiecare minut ce il petrecea acolo.

Primele ore ale diminetii erau cele mai infricosatoare, avea sa descopere fata. Nici unul din elevi nu voia sa isi ruineze situatia lor sociala in a se arata la timp pentru ore, asa ca imprejurimile erau complet goale. Umbrele lungi aruncate de catre soarele incoronat erau singura ei companie in timp ce continua sa mearga inainte fara sa gandeasca, in timp ce faianta rece ii transforma pasii masurati in focuri de arma ce ricosau de-a lungul holului.

Scoala in sine era uluitoare: imprejurimile de iarba verde si dealuri erau ce parea o intindere nesfarsita de smarald. Copacii abundent infloriti intodeauna explodau cu flori colorate si toate cladirile din campus erau impozante, artistice si facute dintr-o piatra alba eleganta. Unele dintre ele semanau cu niste castele, completate cu turnuri si cu porti de fier forjat si sali de clasa bogat decorate, ce pareau mai mult a fi ca niste sali de dans ale unui institut de invatamant superior. Daca era un lucru pe care aceasta universitate il avea, acela erau banii, o multime de bani.

Dar cu toate acestea, frumusetea academiei nu putea sa distraga atentia de la adevar. Era rece ca un muzeu si la fel de sterila ca un spital.

Ai ajunse la un set gros de usi de mahon si ofta obosita pentru sine. In spatele acelei usi se afla o alta fiinta umana care avea sa o supuna la torturi de nedescris fara sa-si dea seama. Adevarul teribil insa era ca directorul avea probabil cele mai bune intentii. Ai va fi pusa la indoiala, impinsa la interogatoriu, presata si menajata pana cand sanatatea ei mintala va atarna de un fir, si ea nu avea nici o alegere decat sa suporte totul cu un zambet. Undeva in adancurile mintii ei stia ca era norocoasa sa aiba o oportunitate ca asta, insa partea sensibila a constiintei ei era potrivnica, insa nu iesea la suprafata. Furia si melancolia ei parea sa o stranguleze pana la moarte.

Isi ridica mana si batu usor in speranta ca nimeni nu o va auzi si va putea sa plece. Mai mult spre dezamagirea ei, usa se deschise aproape imediat, fiind intampinata de un barbat inalt si subtire cu un par socant de negru ce parea sa ii contrazica aspectul extrem de batranesc.

“Bine ai venit, domnisoara Sato.” Barbatul facu un pas in lateral ca sa-i permita sa intre. Ai isi ingropa mainile adanc in buzunarele de la blugi si intra descumpanita in interior. Biroul arata exact cum isi imagina: un birou mare, extrem de lustruit ce statea langa peretele din spate si complet acoperit de carti si documente. Portrete si tablouri ale fostilor directori captuseau in linie peretii ce erau pe jumatate acoperiti de biblioteci pline de carti. Lumina proaspata a zorilor era filtrata prin ferestre largi, fiecare incoronate cu perdele grele, rosii cu ciucuri de aur. O placuta de alama era asezata pe birou in fata a doua fotolii de piele. Shuichi Fujita in litere negre, ingrosate.

“Ia un loc.” Barbatul ii facu semn catre unul din fotolii in timp ce se misca sa se aseze la locul lui in spatele biroului. Ai fara tragere de inima se arunca intr-unul si observa cu un pufnit nemultumit ca era suparator de confortabil. Nu avea sa gaseasca nici un fel de satifactie in aceasta vizita daca nu ar putea justifica o sedere mizera.

Directorul se aseza si incepu sa rasfoiasca intr-un dosar de documente de pe biroul lui. Ai lua aceasta oportunitate ca sa-l studieze mai departe. El purta un costum scump cu aspect de carbune, probabil facut de un designer cunoscut si o esarfa de casmir negru infasurata in jurul gatului, ce parea sa-i acopere ridurile si semnele batranetii. Parul negru si gros ii cadea usor intr-un breton peste un ochi, unde Ai vazu o licarire de metal ce parea sa-i spulbere orice fel de dubii. Poate omul era in varsta si trupul incepea sa-i decada, insa ochii ii tradau caracterul vioi si puternic. ‘De ce oare poarta haine atat de sumbre?’ se intreba fata.

Directorul Fujita se uita in sus, parca simtind ca un senzor controlul la care era supus, iar Ai se uita repede in alta parte, prefacandu-se ca scaneaza titlurile cartilor de pe un raft din apropiere. Buzele barbatului mai in varsta se ridicara in sus ca un zambet fantomatic ce parea aproape rautacios. Isi ingropa fata in esarfa de la gat facand imposibil pentru oricine sa isi dea seama ce ii facea gura. El aflase ca ii era la indemana ori de cate ori se gasea in situatii presante cu parinti iritati.

“Ei bine, domnisoara Sato,” incepuse Fujita, rasfoind alene prin actele din dosar, “Sunt sigur ca esti constienta de faptul ca esti considerata un ‘caz special’ la aceasta scoala.”

Ai nu onora cele spuse de barbat cu un raspuns. Ura cand oamenii simteau nevoia sa repete informatii evidente doar ca sa intre in subiect. Acum interogarea va incepe.

“Esti aici cu o bursa completa, asa ca va trebui sa fi sigur ca vei obtine note maxime in orice materie. Daca nu esti cel putin in primii cinci la suta din clasa ta, va trebui sa platesti tutitia singura.”
Directorul urmari tanara fata ce se oglindea in ochii lui foarte atent, dar nu reusi sa detecteze nici un fel de reactie la cuvintele pe care le spuse. Ai era clar determinata sa fie cat mai impasiva la cuvintele lui.
“Scoala noastra este renumita pentru succesul educational si studentii nostri sunt recunoscuti pentru unele GPA-uri din tara. Te simti pregatita sa concurezi cu ei?”
“Da.” Ochii albastri se uitau goi inainte, iar cuvantul ce servea drept raspuns parea a fi aproape robotic.
Directorul Fujita o mai studie inca un moment, in timp ce Ai se uita sfidatoare in fata parca incurajandu-l sa-i puna la indoiala increderea. Directorul de abia dadu din cap si continua.

“Vei sta in unul din caminele noastre de boboci, cel de langa cladirea de muzica, in ciuda faptului ca esti in al doilea an de studentie. Personalul nostru a decis ca in asa fel te vei obisnui mai repede cu universitatea noastra. Lucrurile si bagajele tale deja au fost mutate in camera ta. In mod normal, punem bobocii cate doi in incapere pentru a-i ajuta sa socializeze, dar in acest an avem un numar impar de studenti de sex feminin.”
Asta insemna ca ei nu voiau sa riste in a pune pe cineva cu reputatia ei in jurul unei persoane cu valoare, Ai gandi, sau poate toti nenorocitii bogati aveau sa se planga la taticii lor ca imparteau camera cu o cersetoare. Nu ii pasa, pentru ea mergea oricum.
“Esti foarte norocoasa, domnisoara Sato.”
Daca mai avea sa auda din nou fraza aia…..

“Stiu ca ai avut anumite probleme… comportamentale la ultima ta institutie de invatamant,” directorul continua fara sa clipeasca, “dar te asigur ca un astfel de comportament nu va fi tolerat in aceasta academie. Avem o reputatie pe care trebuie sa o sustinem, daca ma intelegi.”
“Va inteleg.” blonda raspunse mecanic. Cu cat ii zicea mai repede ce vroia sa auda, cu atat de repede va putea sa plece.
“De asemenea avem un cod vestimentar unde este de asteptat sa-l menti. Un alt absolvent al nostru a fost destul de dragut ca sa doneze bani pentru un set complet de uniforme periodice si o rochie pentru serbarile si ocaziile ce vor avea loc. Trebuie sa le porti tot timpul in campus, cu exceptia cand esti in propria incapere, desigur, si nu ai permisiunea sa le porti cand esti in oras. Daca esti prinsa in timp ce faci ceva nepotrivit in timp ce porti uniformele noastre, va reflecta negativ asupra scolii.”

“Pareti a fi foarte ingrijorat de reputatia universitatii.” Ai isi musca limba. Isi jurase de sute de ori ca nu va indrazni sa raspunda nepoliticos, dar uneori nu putea sa se abtina. Ochii directorului crescusera ascutiti ca sticla sparta.
“Aceasta este prioritatea noastra.” Cuvintele sunara ca o amenintare, insa limbajul corporal al decanului inca era pasnic. “Nu vom respecta sa acceptam nici o incercare de a ne pata imaginea pe care o prezentam cu atentie aici, si cu siguranta vei avea o sedere si o experienta placuta aici.”


Decanul se uita inca o data in jos la dosarul din fata lui si Ai realiza ca era cel mai probabil un document despre ea. Se aseza putin mai dreapta in fotoliul ei si arunca un ochi peste birou. Destul de sigura, ea putu sa vada fotografia de pe raportul anual scolar din liceu intr-un colt, deasupra altor teancuri de hartii. Din fericire nu reusi sa descifreze nici un rand unde cerneala neagra se raspandea pe albul documentului.
‘Toate pacatele mele sunt raspandite, asternute in fata lui ca sa le vada…’ Ai medita putin visatoare. Se intreba daca el se astepta ca ea sa ii pese. Sau sa fie rusinata. Directorul isi impreuna mainile linistit in fata lui in timp ce coatele se odihneau pe birou. “Intr-o nota mai personala, desi universitatea este preocuparea mea principala, eu inca sunt aici pentru a servi studentii. Daca ai orice fel de probleme ca sa-ti gasesti drumul pe aici sau daca ai nevoie de ajutor in clase voi face o exceptie.”

Ai ramase tacuta, intrebandu-se daca era nevoita sa dea un fel de raspuns recunoscator. De asemenea isi nota cu un refuz din cap ca decanul nu mentionase nimic de a o ajuta sa se integreze printre ceilalti studenti. Probabil stia deja ca era o cauza pierduta.
Directorul Fujita se uita la ea pentru o vreme lunga si apoi se ridica de la birou. “Cred ca asta este tot.” El lua cateva coli de hartie ce erau capsate impreuna si le inmana fetei. “Asta este o harta a imprejurimilor, a orasului, orarul claselor tale si cateva forme de urgente ce trebuie sa le completezi si apoi sa ni le dai inapoi imediat. De asemenea numarul camerei tale este scris pe orar si cheile sunt in sertarul de la birou. Nu trebuie sa-ti fie teama de furt pe aici, insa ne place sa dam studentilor optiunea de a-si inchide usa. Te rog sa te simti libera sa mergi acolo si sa-ti desfaci bagajele pana cand vei incepe primul curs.”

“Mersi.” Fata blonda raspunse fara inflexiune si se ridica de pe fotoliu. Lua hartiile fara sa se uite la ele sau la director si se intoarse sa plece. Putea sa simta ochii barbatului ce ii urmarea spatele, dar il ignora. Ea doar vroia sa se tarasca in pat si sa ramana acolo pana cand ar trece atat de mult timp incat nimic si nimeni nu avea sa mai stie sau sa-si aminteasca de ea.

************


Plimbarea in campus ar trebui sa fie placuta: soarele era destul de jos pe cer incat sa trimita panglici de culoare striate pe orizont, mirosul de iarba umeda era greu in aer, iar cladirile din jurul ei aveau o nuanta aurie ce o inconjura ca un nimb. Dar ea nu putu sa gaseasca nici un fel de bucurie in aceasta priveliste. Viata ei fusese atat de turbuleta pentru un timp atat de lung, incat acum ii era imposibil sa gandeasca ca va fi fericita aici. Nu va intelege niciodata, dar oamenii pareau sa o urasca imediat ce puneau ochii pe ea. Isi facuse mai multi dusmani facand nimic, decat a avut vreodata in timp ce actionase. Tot ce trebuia era sa suporte, asa cum a indurat atat de mult in trecut.

Ai era atat de pierduta in ganduri incat ii trebui cateva secunde bune ca sa inregistreze miscarea din coltul ochiului. Fusese o fulgerare scurta de intuneric impotriva unui lucru si mai intunecos si asta ii facu parul de pe ceafa sa se ridice.
Isi franse gatul imediat in directia aia, cautand prezenta pericolului inainte ca mintea ei sa gandeasca ca ar trebui sa o caute. La stanga ei era o salcie plangatoare destul de mare ce crestea in mijlocul unei curti de piatra. Ramurile ei erau rasucite si noduroase, dar era ceva elegant si fara varsta la ea, de parca ar fi fost acolo mai mult decat orice altceva si dadea impresia ca va mai ramane si mai mult. Erau de asemenea si cateva banci de piatra si mese plasate in umbra sa, dar nici un om si cu siguranta nici un pericol. Pentru un moment, Ai nu isi dadu seama ce i-a declansat simturile in felul asta.

Si apoi vazu acea silueta…

In umbrele unui copac, era un baiat tanar ce statea culcat pe o masa de picnic, iar bratele lui erau incrucisate sub cap si picioarele lui erau intinse de parca nu avea nici un fel de grija in lume. Parul lui negru ca de corb, ca un carbune si imbracamintea lui inchisa la culoare il faceau sa se amestece aproape perfect printre umbre. Doar pielea lui, alba ca zapada proaspata, il dadea de gol. Nu era de mirare ca Ai aproape il scapa din priviri.

Fata facu un pas inainte, mai aproape, inainte ca sa se poata opri. Baiatul brunet avea ochii inchisi si parea sa doarma. Desi era la doar cativa metrii distanta, trasaturile si caracteristicile sale erau atat de elegante, incat Ai avea probleme sa le distinga bine de la distanta. Ochii ei vroiau sa curga peste ele continuu, parca ar fi fost prea alunecoase ca sa se uite la ele. Era destul de evident ca era frumos, pometii lui erau inalti si sculptati, buzele lui erau pline cu o sugestie de bosumflare, iar nasul lui era mic si curbat intr-o silueta gratioasa. El era un simbol al standardelor moderne de frumusete: dramatic si aproape felin.
Ai realiza prea tarziu ca se holba.

Ochi negri ca de carbune se deschisera brusc si o prinse in capcana privirii lor. Pentru un moment care se intindea la nesfarsit in gadurile fetei, timpul ingheta de frica si parea sa nu indrazneasca sa mearga mai departe. Nu era nici un indiciu de culoare sau lumina in ochii aceia, dar Ai putea sa jure ca mocnea ca un jar fierbinte. Privirea lui ardea prin ea intr-un mod rezervat normal romanelor siropoase de dragoste. Si baiatul nu parea se sa uite la fata sau la trupul ei; sapa adanc in interiorul ei ca si cum ar pune gheara pe maruntaiele ei si radea necontrolat la cele mai ascunse secrete din trupul ei. Simti ceva in interiorul ei care o facu sa se infioare si sa simta o aversiune fata de el, ca si cum ar fi simtit prezenta unui pradator.

La fel de repede, privirea lui disparu. Ai o simti ca si cum cineva ar fi tras o catifea neagra de pe pielea ei. Baiatul de pe masa se ridica, isi sterse praful de pe haine si se apleca ca sa insface ghiozdanul de piele neagra de langa el si apoi se ridica ca un lichid pe picioare. Fara nici un fel de privire inapoi, acesta disparu intr-o cladire din apropiere.
Ai se uita prosteste dupa el, mustrandu-se mental pentru ca a fost prinsa holbandu-se la el. Era cumva… un elev aici? Era prea devreme ca sa stie cum ii erau hainele, dar ea se gandi ca el purta uniforma academiei… poate. Ii era atat de greu sa-si aminteasca orice altceva decat ochii aceia. Si cat de frumos era. Era ca si cum s-ar uita la o pantera neagra ce statea intr-o portiune intunecata a unei jungle umede. Era ceva extrem de inspaimantator, dar ca o vraja ce te lega dupa o intalnire cu o creatura atat de exotica.

“Ce naiba fac?” Ai murmura ca pentru sine, clatinand din cap. “Tipul ala era probabil un alt copil vagabond de bogatas care o sa-mi faca viata cat de curand un iad interminabil. Sper sa nu mai dau de el de acum incolo.”

Ai se indrepta din nou spre dormitorul ei, comandandu-si stoic sa nu se mai gandeasca la baiatul brunet de cel putin cinci ori pe minut. Cladirea in care avea sa stea avea un semn alb de lemn in fata ce citea “Sala Corbului” cu litere de alama. Asta o infurie pe loc pe Ai din cauza unor lucruri pe care din nou isi ordona sa nu se gandeasca la ele. In ciuda numelui, cladirea era de un alb puternic si putea sa treaca cu usurinta ca o casa de plantatie moderna. Era ceva legat de veranda cea lunga, ferestrele in numar mare si copacii plini de muschi ce erau in jurul ei si rasunau de vocea farmecului sudic. Avea chiar si cateva mese albe de picnic si flori salbatice imprastiate in jurul lor.

Ea verifica numarul camerei sale si vazu ca e la etajul patru, ceea ce parea imposibil deoarece fata putea sa numere doar trei etaje. Fata blonda ridica din umeri si intra inauntru pe usa din fata. Inauntru era decorat la fel de elaborat ca si in restul universitatii: covoare peste pardoseala, tapiterii cu scene de vanatoare pe pereti, vase pline de trandafiri pe fiecare masa lucioasa si o scara de marmura ce ducea la etajele superioare. Mai mult, spre surprinderea ei, cateva cameriste isi faceau de lucru pline de viata in jurul ei. Se parea ca nu va fi nevoita sa curete dupa ea cat va sta aici.

Ai trase una din fetele mai tinere de-o parte si o intreba de camera ei.
Ea ii arunca o privire nedumerita din spatele ochelarilor mari. “ Se pare ca ati fost atribuita la mansarda, domnisoara Sato. Nimeni nu a avut camera aia timp de ani de zile, dar a fost curatata recent. Urmeaza scarile pana sus pana la un coridor lung. De acolo va veti da seama singura de drum. Daca aveti nevoie de ceva, nu ezitati sa ne intrebati pe una din noi.” Facu o plecaciune politicoasa si se intoarse sa stearga manta de marmura de praf, lasand-o pe “domnisoara Sato” mai nedumerita decat inainte. Acest tratament regal va avea nevoie de timp ca sa se obisnuiasca cu el.

Facu cum i se spuse, ignorand camerele comune si holurile captusite cu usi de o parte si de alta cu cat urca mai mult. Se gandea ca acele camere sigur contineau viitori ei colegi, si Ai se ruga silentios sa nu intalneasca pe nimeni decat daca era absolut nevoie. Norocul era cu ea de data asta. Ajunsese pana in capatul scarilor fara sa vada nici un alt suflet. Coridorul pe care camerista in mentionase duse spre niste scari mai mici si o usa simpla de lemn. Ai roti clanta de alama neceremonios si fara menajamente si usa se deschise scartaind. Camera ei era mult prea mare pentru o singura persoana, ceea ce imediat o facu se sa simta goala. Cateva ferestre mai lungi erau incadrate de perdele albe pe peretele cel mai indepartat, aruncand lumina pe un pat de dimensiuni mari cu o tablie de mahon. Un birou mare cu multe sertare, o bilbioteca, o noptiera si un sifonier erau toate puse strategic langa pereti. Podeaua era din lemn de cedru lustruit, desi majoritatea era acoperita de un covor rosu de plus.

Cinci perechi de uniforme de zi cu zi si doua rochii pentru ocazii speciale stateau intinse pe pat, toate in culorile academiei: rosu si negru. Uniformele constau in fuste negre, camasa alba cu doua randuri de nasturi, pulovere sau tricouri rosii care puteau sa fie trase peste camasi, cravata neagra si jacheta neagra cu emblema scolii cusuta pe piept cu fire aurii. Era un strigat de disperare si departe de sensul fetei de a se imbraca, dar stia mai bine decat sa se planga de haine gratis.
Pe noptiera era un ceas antic, argintiu, ce ii arata ca mai avea doar o jumatate de ora ca sa se imbrace, sa gaseasca un mic de jun si sa ajunga la primul ei curs. Cu un oftat de infrangere, se dezbraca de hainele ei de strada, atat de simple in comparatie cu unforma scolii care avea sa-i fie noua identitate pentru urmatorii trei ani de viata.

“Nimeni nu te stie aici,” isi sopti pentru sine in timp ce se imbraca. “Poti sa fi oricine vrei sa fi, si nu vor stii niciodata diferenta. Sau poti fi un nimeni.” Nu putea sa zica cinstit care idee era mai atragatoare. Era un loc la fereastra vizavi de patul ei si Ai se gasi prabusindu-se in scaunul cu spatar. Lumina si razele soarelui se simteau ca niste maini calde pe fata ei, linistindu-i fruntea incretita pana cand nu ii mai ramase nici o urma de incruntare. Inca isi putea aminti vremea cand inca exista soare in viata ei. Isi putea aminti sentimentul cand era iubita si era dorita. Ca si cum ar fi avut un loc unde sa se intoarca noaptea. Parea o vreme totusi atat de idepartata, ca un vis pe care l-a avut cand era mica si l-a uitat cu incetul de-a lungul anilor. Aceasta se stinse in capul ei ca o veche fotografie, ingalbenita si acoperita de praf. Ii era dor de o casa care nu mai exista.

Ca valurile nechemate asupra unui tarm, baiatul brunet de mai devreme se strecura din nou in gandurile ei. Un fior ii trecu prin coloana vertebrala in timp ce isi infatisa ochii aceia mocniti atat de clar incat fata simti ca si ei puteau sa o vada pe ea. Isi aminti fiecare detaliu: unghiurile netede de pe acea fata, muschii miscandu-i-se sub haine in timp ce se ridica fluid si gratios pe picioare, firele de par negru ca de cerneala miscandu-se usor in bataia vantului. Dar cel mai mult isi aminti de dispretul nepasator cu care baiatul o respinse fara sa spuna nici un cuvant.
“Era atat de… frumos.”

Cuvintele ii scapasera fara sa isi dea seama ca deja le graise. Ai isi atinse buzele cu un deget ca si cum nu i-ar fi venit sa creada ca tocmai vorbise. Ea isi clatina capul dintr-o parte in alta si se ridica in picioare.
“Trebuie sa ies mai mult afara.”
Cu asta, isi lua ghiozdanul din piele neagra pe care scoala i l-a oferit si se indrepta spre ce era sigura ca era osandirea ei sigura la moarte.

• Adrienuta, Adrienuta.
  Deci in primul rand: ti-am zis eu ca voi fi fanul tau nr. 1. :> Ma rog, asta dupa ce m-ai amenintat si toate cele - dar hei, ce-i o neinsemnata amenintare cu moartea intre cele mai bune prietene ?
  
  Asa. Sincer, nu ma asteptam la un fic de genul asta de la tine. Nu stiu de ce, pur si simplu nu ma asteptam. Si acum revin la vorba mea: tu ma uimesti tot mai mult pe zi ce trece, fata ! =)))))))))
  
  Acum ca sa nu mai bat campii, mai bine incep sa comentez unele chestii de prin prologul asta kilometric pe care mi-am propus sa-l citesc de cum ajung acasa de la scoala: si am facut-o. Hehe.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya-the-business-woman Wrote: Nota autorului: In ceea ce priveste prologul, stiu ca incepe putin incet, dar nu poti sa te astepti ca legumele sa se faca cand apa nici nu a fiert, if you know what I mean.
  
  Stiu ca probabil multi membri ma vor ucide cand vor vedea cat am scris, insa sper sa nu fie un turn-off pentru voi, avand in vedere ca imi place sa scriu capitole lungi.

  
  Nu pot sa cred ca ai introdus si aici un "if you know what I mean" =)))))))) Ti-am zis ca de fiecare data cand aud sau citesc asta imi amintesc de tine.
  Mai, nu stiu ce sa zic despre asta.. parca e mai bine sa citesti mai mult, sa fie actiunea mai ampla si descriere din plin, pentru ca in fond.. asta conteaza defapt la orice lectura. Mie mi se pare ca e mult mai bine ca ai incadrat prologul in.. wow, peste 4000 de cuvinte, ba chiar e de admirat pentru ca acum hai sa fim seriosi, nu stiu cati mai fac un prolog asa lung. Ai nevoie de inspiratie pentru asta si, asa cum mi-ai spus aseara cand scriai, tu ai avut-o din plin.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: Ea de abia reusi sa-si aduca aminte de ultima data cand se simti calda. (...) Nici unul din elevi nu voia sa isi ruineze situatia (...)

  
  Nu sunt aici sa iti fac observatii din punct de vedere gramatical, evident, plus ca toti facem greseli de ortografie, dar cred ca cel mai corect era simtise.
  Iar din 2005 [sper sa nu gresesc anul] s-a dat o lege cum ca nici un/nici una etc. s-ar scrie legat. In fine, toti am aflat destul de tarziu de chestia asta - eu am aflat abia anul trecut inainte de examen, parca.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: “Esti foarte norocoasa, domnisoara Sato.”
  Daca mai avea sa auda din nou fraza aia…..

  
  Asta e tipic Adriana. =)))))))) Si imi aminteste de alte vorbe de-ale tale gen "sper sa arda in flacarile iadului". Esti culmea.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: “Intr-o nota mai personala, desi universitatea este preocuparea mea principala, eu inca sunt aici pentru a servi studentii. Daca ai orice fel de probleme ca sa-ti gasesti drumul pe aici sau daca ai nevoie de ajutor in clase voi face o exceptie.” (...) Putea sa simta ochii barbatului ce ii urmarea spatele, dar il ignora.

  
  Ntz, ntz, nasty man. [-x
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: Si apoi vazu acea silueta…

  
  Hombreul, hombreul, hombreul !! In sfarsit incepe actiunea adevarata !!
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: La fel de repede, privirea lui disparu. Ai o simti ca si cum cineva ar fi tras o catifea neagra de pe pielea ei. Baiatul de pe masa se ridica, isi sterse praful de pe haine si se apleca ca sa insface ghiozdanul de piele neagra de langa el si apoi se ridica ca un lichid pe picioare. Fara nici un fel de privire inapoi, acesta disparu intr-o cladire din apropiere.

  
  WTF ?! Nuuuu, you fool !! Cica pleaca asaa, fara sa spuna nimic, dupa ce ca fata se uita la el asa ademenitor. :| Bad, bad boy. IMPOSSIBRU.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: Ii era atat de greu sa-si aminteasca orice altceva decat ochii aceia. Si cat de frumos era. Era ca si cum s-ar uita la o pantera neagra ce statea intr-o portiune intunecata a unei jungle umede. Era ceva extrem de inspaimantator, dar ca o vraja ce te lega dupa o intalnire cu o creatura atat de exotica.
  
  “Ce naiba fac?” Ai murmura ca pentru sine, clatinand din cap.

  
  Si asta e tot tipic Adriana. =)))))))) Imi si imaginez cum ai face, fata. Mai ales stiind cum arunci tu priviri hombreilor. Stiu eu, lasa ca stiu eu.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: “Nimeni nu te stie aici,” isi sopti pentru sine in timp ce se imbraca. “Poti sa fi oricine vrei sa fi, si nu vor stii niciodata diferenta. Sau poti fi un nimeni.”

  
  Asta mi-a placut foarte mult. Simplul fapt ca totusi se incurajeaza pe sine si oricum, adevarul vorbelor - ca doar nu degeaba se spune ca intr-un loc nou, unde nimeni nu te cunoaste personal, poti fi oricine vrei, sa o iei de la capat.
  
  

  (01 Mar 2012, 01:31)Kennya Allen Wrote: Ca valurile nechemate asupra unui tarm, baiatul brunet de mai devreme se strecura din nou in gandurile ei. Un fior ii trecu prin coloana vertebrala in timp ce isi infatisa ochii aceia mocniti atat de clar incat fata simti ca si ei puteau sa o vada pe ea. (...)
  “Era atat de… frumos.”
  Cuvintele ii scapasera fara sa isi dea seama ca deja le graise. Ai isi atinse buzele cu un deget ca si cum nu i-ar fi venit sa creada ca tocmai vorbise. Ea isi clatina capul dintr-o parte in alta si se ridica in picioare.
  “Trebuie sa ies mai mult afara.”

  
  Si asta mi-a placut incredibil de mult. =]]]]]]]]] Cica "trebuie sa ies mai mult afara" - apropo de asta, sper ca nu mai stai despuiata prin casa, fata. :-w
  
  Aaaasa. Deci mie imi place - modul in care scrii, faptul ca descrii cat mai mult posibil si ca nu pui 573867369 de linii de dialog - ma enerveaza cand vad numai dialog intre doua personaje, fara nicio descriere care sa spuna gesturile lor sau cum se simt sau orice. -_-
  
  Sper sa pui cat mai repede capitolul I. Stiu eu ca tu ai momentele tale de inspiratie si cand o sa te pui pe scris o sa ne sperii pe toti. ><

Deci imi place mult cum ai inceput. Imi place si ca personajele sunt japoneze/chineze/coreene ceea ce iesi un pic din tiparele povestilor cu John si Samantha. Putin mi se pare lung ca sa il citesti asa dintr-o data, dar asta e parerea mea. de asemenea, imi este frica sa ma gandesc la lungimea capitolelor.
Imi place ca reusesti sa prezinti gandurile si simtirile fetei la fel de bine cum reusesti sa descrii o camera sau o cladire. In rest, am gasit unele greseli si nu numai. Sunt unele chestii care poate ca nu imi suna mie cum trebuie, insa tu asa ai vrut sa fie, deci

~imprejurimile de iarba verde si dealuri ~
Aici nu ar trebui sa fie "cu"? Parca nu imi suna bine asa...

~Ai fara tragere de inima se arunca~
Nici aici nu imi suna bine ceva Nu ar trebui ori sa fie virgula dupa Ai, ori alta topica?

~va trebui sa fi sigur ca vei obtine note maxime ~
Aici cred ca e ori "sa fiu" ori "sigura"

~Se intreba daca el se astepta ca ea sa ii pese.~
Aici sigur este "ei", nu "ea"

~Coridorul pe care camerista in mentionase~
Este "il" mentionase

Astept, asadar, continuarea ><

P.S.: Pot sa pun pariu ca tipul misterios e Hideaki :>