Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Aleea Diagon / Weasly Bing-Bong / O moarte veselã (Ajutorul Spectrului)

OOC: acest RP se doreste a fi o continuare a povestii scrise de Kennya Isildur si Ruthie Allen: Linistea dinaintea furtunii! Deci nu se va porni decat atunci cand Kenya si Ruthie isi termina proiectul! Pana atunci astept cereri de participare prin mesaje private! Nu pun decat niste conditii de bun-simt: sa scrieti corect din punct de vedere gramatical, sa acordati (sau macar sa incercati sa o faceti) timpurile verbale intre ele si sa va ghidati dupa scenariul trimis de mine. (Da, il interpretati cum vreti sau chiar modificati daca vi se pare mai interesant sa faceti asta.)

Intrarea (dupa ce se deschide, bineinteles) este libera DAR orice doritor trebuie sa imi transmita mie un PM in care sã-mi zicã cã vrea sã se alãture, pentru a-i putea trimite scenariul dupã care trebuie sã se ghideze. Nu pot lãsa povestea sã evolueze la întâmplare, din pãcate, pentru cã o intentia mea este de a face o continuare a Plotului. De asemenea, povestea este împãrþitã în câteva capitole clar delimitate ºi cu titlurile deja alese, dar sugestiile sunt binevenite. Spor la scris!

CAPITOLUL I – ALEEA DIAGON

„Eu nu am ce face... dar tu cere cuiva... oricui... sã ne ajute!”
Auzeam cuvintele mamei mele ca niºte plesnituri de bici, chiar la mai bine de o orã dupã ce mi le adresase. Avea o faþã rotunjoarã, ca a mea, ºi plesnind de sãnãtatea unei diete bazate pe carne de spiriduº de casã ºi a traiului în mijlocul unei ferme magice, unde cãlãrea în voie Hipogrifi. Poate credeþi cã mama era o vrãjitoare care ajunsese la capãtul puterilor, unde nu întrevedea nicio soluþie, nimic... dar vã înºelaþi. Mama era Încuiatã ºi tata era un vrãjitor ºi mai incapabil ca ea. Mã refer la moment, nu la atribute personale: era complet amorþit de un Blestem de Supraexpunere. Poate cã Blestemul de Supraexpunere pare un avantaj dat de inamic, dar este exact contrariul, doar se numeºte blestem, nu vrajã: dã-i adversarului tãu niºte simþuri extrem de dezvoltate, care îl vor zãpãci atât de tare încât va rãmâne paralizat ºi o simplã frunzã cãzãtoare i se va pãrea cã genereazã sunetul unei armate de centauri furioºi galopând cu vitezã. ªi poate cã vã întrebaþi cum naiba ajunsese un bãrbat pur-sânge, ca tata (sigur aþi auzit de el, Blythe a fost numele mamei lui Bellatrix Lestrange ºi a dispãrut odatã cu cãsãtoria ei cu Lestrange), sã se cãsãtoreascã cu o aproape-pur-sânge-încuiatã, ca mama. Sã zicem doar cã mama a fost o maestrã a pãcãlelilor la viaþa ei ºi încã nu ºi-a pierdut umorul ºi a ºtiut sã exploateze întorsãturile periculoase de situaþie în favoarea ei. Dar aceasta este o altã poveste ºi tot nu v-aº spune-o, fiind prea personalã. Iar în momentul de care vã vorbesc faþa mamei îmi apãrea, înconjuratã de o amãrãciune aproape la fel de vizibilã ca o aurã de luminã neagrã, rostind cuvintele de care mã temeam cel mai tare, ºi pe care totuºi le declanºam, prin intermediul amintirii, în minte, încercând sã gãsesc o cât mai micã umbrã de consolare în vorbele transmise în clipa despãrþirii: „Eu nu am ce face... dar tu cere cuiva... oricui... sã ne ajute!”. Dar despãrþirea putea fi pentru mult, mult timp, ºi puteam chiar sã nu ne mai întâlnim pe aceastã parte. Ci pe cealaltã. Mã refer la viaþã ºi la moarte. Iar eu, oricât încercam, nu gãseam nicio umbrã de consolare în aceste cuvinte. ªi nu pentru cã nu m-aº fi strãduit, dimpotrivã, sau pentru cã îmi lipsea capacitatea de analizã a nuanþelor...
„EU NU AM CE FACE... dar tu cere cuiva... oricui... sã ne ajute!”
„Eu nu am ce face... dar TU”
„...dar tu cere cuiva... ORICUI... sã ne ajute!”
Gãseam numai referiri la disperarea cauzatã de neputinþã, oricâte modulaþii aº fi aplicat cuvintelor. ªi ea spera ca eu ar fi trebuit sã fiu sticla lãsatã în voia valurilor mãrii, eu ar fi trebuit sã fiu calea înspre luminiþa de la capãtul tunelului, eu aveam sã fiu...
POC.
Nu mi-a bãtut inima, ci pur ºi simplu mi s-a oprit din bãtut. Urechile nu îmi erau ciulite, ci puseserã în stãpânire întregul corp, aspirându-l prin cãile lor auditive.
„Cred cã mi-am secþionat o unghie,” începu o voce arþãgoasã de fatã „pe asta n-am avut timp sã o pilesc ºi acum es...”
„Proasto!” îi tãie macaroana o voce gâjâitã care, oricâtã glaciaþiune ar fi trebuit sã genereze, într-un mod glacial, desigur, tot suna comic, a spiriduº de casã care înghiþise prea multã Esenþã de Pãlãvrãgit. “Plângãcioasa ar putea fi aici ºi ar putea dispãrea ºi...”
<<Aici ai nimerit-o, creier pus în borcan cu gândaci!>> mi-aº fi zis-o cu nãduf în alte circumstanþe. Dar atunci eram prea încordatã. Pur ºi simplu nu am gândit nimic. Instinctul îmi spunea sã aud tot, iar abia apoi sã mã las pradã proceselor de gândire.
„...þi-ar auzi vocea ºi dacã ar fi la Sanctuarul Dragonilor! ªi ne-am trezi fãrã ea, dupã ce ne-am trezit fãrã proasta de mã-sa, îþi dai seama? O Încuiatã dezaxatã ne-a tras pe sfoarã!”
„Te referi la faptul cã þine dieta aia bazatã pe carne de spiriduº? Cei care urãsc spiriduºii cu adevãrat nu sunt spiriduºofori, pentru cã li se par scârboºi ºi...”
„Fleanca! Stai sã controlez!”
„TU? Eu fac asta!”
„Da, de parcã tu vezi prea bine, proasto, doar porþi oche...”
„Prostul eºti tu! Homum Revelio!”
I-am anticipat miºcarea. Mi-am întredeschis buzele ºi am ºoptit:
„Protego!”
Nu s-a auzit nicio alarmã declanºatã de vrajã. Funcþionase. Nu ieºisem la ivealã. O fericire tâmpã m-a inundatã ºi a continuat sã mã cutreiere în lung ºi-n lat, de parcã era cãlare pe o Mãturã Zvãpãiatã.
POC!
Fericirea s-a spart ca un balon Încuiat de zbor lovit de un dragon în zborul sãu falnic. Deznãdejdea m-a cuprins din nou, de data aceasta ºi mai adânc ºi nimeni ºi nimic nu mã putea abate de la ea... Nici mãcar primirea unei informaþii esenþiale… poate doar vestea cã pãrinþii mei sunt în siguranþã? Cum sã mi-o dea? Nu aveau cum sã facã rost de o bufniþã pânã nu îºi revenea tata, sau mãcar se adapta la noua lui condiþie, ºi nici nu avusesem timp sã îi dau mamei o oglindã Dus-Întors… ºi totuºi…: ochii mi-au cãzut pe un afiº de pe partea cealaltã a drumului: „Fostul elev Harry Potter, în vârstã de 24 de ani, a fost atacat ºi...”
<<RESTAURATORII!>> Gândul m-a zguduit aidoma unui þipãt. <<Trezeºte-te, Crysella, e grav dacã au ajuns pânã ºi la Harry Potter! Trebuie sã gãseºti ceva, orice... ºi cere oricui sã ne aj...
„Ajutã-mã!” am ºoptit, ca pentru mine, pe strada pustie. Abia atunci am observat cã eram pe Aleea Diagon.
ªi, cu un scârþâit, uºa magazinului Weasley Bing-Bong s-a dechis.
„Este cineva acolo?” am spus tare, aproape speriindu-mã de sunetul vocii mele, care îmi pãrea total strãin, aºa cu o undã de entuziasm în el. Am aºteptat câteva secunde, iar fiecare pãrea ºi mai lungã ca cea de dinaintea ei. Am pãºit, mânatã de o forþã necunoscutã, înainte.
„Lumos!”
O camerã goalã.
„Homum Revelio!”
Niciun sunet.

Eram singurã.