Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Aripa Spitalului

1 2 3 Next »

/ What Hurts the Most

John incepea deja sa-si piarda rabdarea. O astepta de aproape o ora pe Bell sa apara si aceasta parea ca nu va mai veni niciodata. Era prima zi de scoala din anul 7 pentru el, ajunsese la Hogwards cu o noapte in urma. I se parea imposibil sa se fi imbolnavit cineva peste noapte. Desi, la cat de prostuti, naivi si impiedicati erau multi dintre elevii din primul an, John nu stia de ce era atat de surprins de faptul ca asistenta era deja foarte ocupata.

Bell se numara printre persoanele la care John tinea cel mai mult. Era probabil aproape cap de lista. O cunoscuse inca din primul lui an acolo, si simtise o afectiune fata de ea care in timp, crescuse tot mai mult. O vedea ca pe o sora mai mare, si uneori, chiar ca pe o mama. Era singura persoana caruia John ii putea spune tot, singura persoana in care avea incredere deplina, singura despre care putea spune cu certitudine ca il cunoaste. Doar ei John ii povestise tot ceea ce se intampla in casa lui, si numai ea il ajuta cu adevarat ori de cate ori avea nevoie.

Chipul tanarului vrajitor se lumina cu un zambet larg cand o vazu in sfarsit venind. Se duse repede langa ea, neavand rabdare sa o astepte sa ajunga ea la el. "Imi pare atat de bine sa te vad!" spuse el, luand-o in brate si strangand-o cu afectiune. "Mi-a fost foarte dor de tine..."

Trecusera doar 3 luni de cand nu o vazuse, dar ii simtise lipsa permanent. O lua de mana si o trase pana la primul pat din Aripa Spitalului, asezandu-se pe el cand ajunse exact in fata lui si dandu-si roba jos. "Trebuie sa ma ajuti..." spuse el, in timp ce isi desfacea cravata si isi descheia camasa. "M-am certat cu tata inainte sa plec de acasa, si.... Stii tu. Am reusit sa acopar si sa vindec multe din ranile si vanataile care le aveam pe maini si pe fata, dar cele de pe spate au ramas. Nu vreau sa vada careva din dormitor noaptea cand ma schimb. Plus... chestia asta doare..." spuse el.

Camasa lui alba avea pete rosii de sange pe spate. Realiza asta in momentul in care o scoase complet si o puse jos pe pat. Se intoarse cu spatele la Bell, pentru a ii arata ranile pe care le avea. "Poti sa ma 'repari', nu-i asa?" intreba el.

• Ofta incetisor, privind atenta loviturile de pe spate; se ridica, tragand perdeaua paravanului in jurul patului. Avea cativa boboci lin partea cealalta si considerase ca John avea nevoie si de putina intimitate. Se aseza inapoi in urmatoarele clipe, suflecandu-si usor manecile bluzei albe. Avea mainile inghetate - ca de obicei, ar fi putut adauga.
  
  "-Sa stii ca sunt rece" sopti ea, cu parere de rau; atinse cu blandete vanataile mari din zonele intercostale, lucru ce il facu pe tanarul viperin sa geama. Avea si cateva rani deschise, care riscau sa se infecteze; dar sangele curatase in mare parte marginile acestora, asa ca nu era pericolul prea mare. "Normal ca pot sa te repar" continua Bells, punandu-i o mana pe umar. Se ridica, indreptandu-se spre unul din dulapasele din capatul salonului; se intoarse peste cateva clipe, aducand cu ea mai multe fese sterile si o multime de sticlute cu diferite potiuni. "Si mi-ai lipsit..mult" sfarsi ea, asezandu-se de data asta in fata lui. Un zambet ii inflori pe chip, iar viperinul o privi la randul sau linistit.
  
  Nu avusese niciodata un frate mai mare; nu avusese un frate, daca statea mai bine sa se gandeasca. Iar de el se apropiase inca din primele lui zile la castel. Se simtea de parca ar fi putut sa-i spuna orice secret, sa i se planga din orice motiv, pentru ca ar fi gasit un sprijin si un umar gata sa fie oferit pentru lacrimile ei. Zambi, amintindu-si nenumaratele clipe petrecute impreuna. Era aproape ca o usurare sa ai un asemenea prieten.
  
  "-Ai sa stai aici pana diseara" remarca Vindecatoarea, cu o spranceana usor ridicata; dezamagirea intarzie insa sa apara, iar John se resemna rapid. In minte ii aparura imaginile cu primele lor intalniri in care reusise sa-l invete farmecele de Vindecare; nu fusese tocmai usor, dar era destul de convinsa ca daca cineva merita sa fie invatat acele vraji, atunci John era acela. Dintre toti elevii care trecusera prin Aripa Spitalului, el parea a fi cel mai fidel client; si venea intotdeauna la ea, nu la ajutoarele care mai schimbau turele. Iar in cazul ei se intampla la fel; cand avea nevoie de un prieten, la el apela. Bineinteles, sfaturile primite de la un baiat erau cateodata mai folositoare decat cele primite de la sora sa sau de la o alta prietena. Se considera o persoana norocoasa din punctul asta de vedere.
  
  Clatina insa usor din cap, intorcandu-se la ranile lui; deschise doua dintre sticlutele pe care le aduse si sterse cu grija vanataile. Extractele din frasinel si matraguna matura erau menite sa le vindece; sopti Vulnera Sanentur! in continuare, inchizand plagile. Ramasera doar cateva urme marunte, pe care le unse cu ulei de frasinel si le bandaja in cele din urma, punand comprese menite sa le faca sa dispara. Arunca toate resturile ramase si puse inapoi potiunile in dulapasul alb. Ii aduse un halat curat si il lasa in continuare sa se schimbe, revenind dupa cateva minute.
  
  "-Pana diseara vei fi ca nou" spuse ea, cu un zambet pe buze; se aseza pe marginea patului, luandu-i mana intr-a sa. Era calda - probabil orice era mai cald in comparatie cu pielea ei. "Si acum spune-mi cum a fost vacanta ta" continua Bells, afisand aceeasi expresie plina de blandete; abia atunci realiza cat de mult ii lipsise.
  

John incerca sa se relaxeze, desi il durea tot corpul din ce in ce mai mult. Stia ca este in siguranta alaturi de Bell, si asta il facea sa fie calm. Nu vroia decat sa isi revina si avea incredere in ea ca il va ajuta cu asta, asa ca suporta totul fara prea mare zarva. Se intoarse incet din nou cu fata la ea dupa ce termina, si ii multumi prieteneste, cu un zambet pe buze.

"Vacanta mea a fost... banuiesc ca in regula..." spuse el, cand aceasta il intreba. "M-am intalnit cu prietenii mei Incuiati si am iesit cu ei si ne-am distrat de minune. Si am cunoscut multe fete noi care m-au placut si am avut niste partide de sex foarte fierbinti." zise, zambetul lui crescand tot mai mult.

"Dar... Bineinteles ca tata a stricat totul, ca de fiecare data. Continua sa incerce sa imi spulbere toate visele si toate sperantele si toate planurile de viitor. Ma enerveaza atat de mult incat uneori as vrea sa-l omor!" Era ura in glasul lui cand spuse asta, si aproape ca ii paru rau. Nu este bine sa iti urasti parintii, dar John nu simtea nici un fel de legatura emotionala intre el si tatal lui. "Nu a fost niciodata tatal meu... Cel putin, eu nu am simtit niciodata ca ar fi. Si sigur el nu ma vede ca pe fiul lui. Sunt probabil un sac de box bun si un servitor util sau ceva..." zise el, de data aceasta cu o durere in glas ce parea sa il macine. "Imi urasc viata..."

• Se ridica cu grija de pe marginea patului si il imbratisa; isi lasa capul pe umarul lui, cu o urma de zambet staruindu-i pe chip. Stia ca in unele situatii cuvintele erau de prisos; iar aceea era probabil una din cele mai exemplificative. Se ridica in urmatoarele secunde de la pieptul lui, avand inca parfumul sau invadandu-i simturile. Avusese slabiciunea asta inca de la inceputurile prieteniei lor; iar ea era genul acela de fata care remarca parfumul printre primele lucruri - parfumul si culoarea ochilor, daca statea mai bine sa se gandeasca. Chicoti incet, dandu-si o suvita din parul lung, ciocolatiu, pe spate; trecuse atat de mult timp de cand se intalnisera prima data, in acea noapte mohorata.
  
  John o privi insa curios, cerandu-i parca sa-i impartaseasca gandurile.
  "-Mi-am amintit de cum ne-am cunoscut noi" remarca Bell, vioaie; avusese o luna grea, dar revenirea viperinului la castel parea sa o ajute sa treaca peste multe lucruri. Prietenii te ajutau intotdeauna, iar principiile ei morale se bazau si pe acest fapt. Era vital sa ai prieteni, indiferent de oamenii care te inconjurau.
  
  Nu fusese niciodata genul popular, cu o multime de persoane excesiv de apropiate; dar intotdeauna avusese cativa prieteni foarte buni, cu care se simtea extraordinar. Cu ei era altfel; cu ei era ea cu adevarat, nu tanara care incerca mereu sa ascunda tristetea de lume. Si adora efectiv acest sentiment; acela ca putea sa lase toate sentimentele sa-si croiasca drum spre exterior si sa nu le tina in ea. Iar John era unul din putinii prieteni care ii mai ramasesera.
  
  "-Ma bucur mult ca m-ai lasat sa iti fiu alaturi" sopti tanara, luandu-i iar mana intr-a sa. "Esti fratele pe care nu l-am avut niciodata; si cred ca nu mai e nevoie sa spun cat de mult insemni pentru mine" continua Bells. Ofta incet, dandu-si seama de cat de mult insemna asta pentru ea; de cat de mult conta prezenta lui John acolo, langa ea. "Iar tatal tau nu se va schimba din pacate niciodata..e prea tarziu pentru el. Trebuie sa incerci sa iti vezi de viata ta..sa nu ii mai dai importanta, desi pare ridicol cand o spun. E tatal tau pana la urma - insa faptul ca nu iti acorda niciun minim de respect ar trebui sa te ajute" sfarsi fosta cercetasa.
  
  Simtea cum ar fi fost in stare sa faca orice ca sa ii ia din durerea care parea sa ii inveleasca intreg sufletul in mantia ei de raceala; era sentimentul acela de neputinta in fata durerii, care cateodata o facea sa se simta cea mai groaznica fiinta. Voia doar sa fie fericit; sau macar sa incerce sa fie in regula. Pentru ca numai asa ar fi putut sa fie si ea cat de cat multumita de propria existenta. Pierduse unele lucruri, castigase altele; dar ajunsese la concluzia ca viata mergea mereu inainte.
  

John incerca din rasputeri sa para mai puternic. De fiecare data cand o privea pe Bell realiza ca oarecum, o ranea. Fara sa vrea, bineinteles. Si ea simtea, probabil, ceea ce simtea si el de fiecare data cand o vedea pe Ronnie ranita. Aceea senzatie de gol in stomac, acel sentiment ingrozitor in momentul in care realiza ca nu o putea ajuta. Acea durere care il facea sa isi doreasca sa fi fost el ranit si nu ea. Ura gandul ca o facea pe Bell sa se simta asa... Nu vroia ca nimeni sa simta asta pentru el.

"Multumesc..." zise el, imbratisand-o si mangaiand-o usor pe spate. "E bine sa stiu ca am pe cineva caruia ii pasa cu adevarat. Dar... Uneori, mi-as dori sa nu iti pese. Sau, macar, sa iti pese mai putin. Nu vreau sa te stresezi cu mine sau sa te simti prost din cauza mea... Nu se merita sa suferi pentru cineva ca mine."

Avea momente cand isi dorea enorm sa fi fost altcineva. Oricine, doar sa nu fie el. Oricine ar fi mai bun decat el, se gandea. Nu stia cand incepuse sa se urasca pe el insusi atat de mult, sau de ce o facea. Dar sentimentul il distrugea tot mai mult. Si era ceea ce il facea sa se poarte urat cu toti cei din jurul lui... Ceea ce facea sentimentul sa creasca si mai mult.

"Uneori, habar n-am cum ma poti suporta..." spuse el, si rase sec, privind-o pe Bell putin confuz in ochi.

• Isi dadu o suvita de par din fata si ii zambi; inchise ochii pret de cateva clipe, gandindu-se la toate momentele in care si John fusese acolo pentru ea. Iar apoi il privi din nou, cu o expresie multumita.
  
  "-Sa nu te mai aud ca spui asta" spuse ea, cu o voce linistita; era doar un murmur pe fundalul tacut al incaperii. "Stii cat de multe ai facut si tu pentru mine si cat insemni pentru mine. Cand am avut nevoie de cineva sa ma asculte, mai ales in ultima perioada, ai fost acolo" continua Bells, cu acelasi ton scazut.
  
  Cateodata se simtea si ea asa. Cum ca ar fi facut rau persoanelor pe care le iubea doar prin faptul ca nu putea sa fie fericita sau multumita de viata. Dar viata era o nebunie, sfarsita uneori chiar si fara a fi inceput. Nu puteai sa fi multumit intotdeauna - si chiar si atunci cand erai, parca tot lipsea ceva. Mereu nu aveai un lucru, mereu se intampla ceva la momentul nepotrivit. Incepuse sa se obisnuiasca cu asta; dupa 21 de ani ajunsese la concluzia ca trebuia sa profiti de fiecare clipa. Si nu urma acel vesnic cliseu care spunea ca nu mai intalnesti cu acele clipe - da, poate era adevarat, dar numai intr-o oarecare masura. Dar ea era de alta parere; dupa fericire urma intotdeauna tristete. Viata era mereu echilibrata si iti oferea din toate cate putin. Niciodata nu puteai fi fericit la nesfarsit sau sa le ai pe toate; mereu trebuia sa fie si sentimente inscrise in cealalata categorie, chiar daca nimeni nu le prefera pe acelea.
  
  "-Ma bucur ca te-ai intors la castel" remarca tanara, cateva minute mai tarziu; linistea fu tulburata de vocea ei iar John isi ridica privirile spre ea. Se uita la el cu o usoara nuanta de ingrijorare. "Haide..nu mai fi asa" murmura aceasta. Nu voia sa il vada trist. Simtea ca trebuie sa faca orice ca sa il vada pe el zambind - ar fi fost si ea multumita in acelasi timp; sau cel putin, fericita pentru ca il avea pe el alaturi. Nu ar fi vrut sa il piarda si pe John.

John zambi. "Si eu ma bucur ca m-am intors... Desi nu imi place scoala asta foarte mult. Prezenta ta si a lui Ronnie aici face totul mai bine..." zise el si zambi, putin sters. Ii era dor de Ronnie. Se intreba unde era ea acum. Nu o vazuse in tren si nu daduse de ea nici in seara trecuta si nici in dimineata aceea. Isi facea griji pentru ea... Isi facea griji pentru ea mai tot timpul.

Se aseza mai comfortabil in pat si o privi pe Bell calm, zambindu-i usor ranit. "Mai era ceva cu care vreau sa ma ajuti..." incepu el. Ii lua ambele maini in ale lui si o privi direct in ochi. "Ronnie... Stii ca este bolnava... Blestemul ala care a fost aruncat asupra ei o distruge tot mai mult. Vroiam sa stiu... Chiar nu este nimic ce pot face sa o ajut? As incerca orice dar... Nu am idee cum sa o fac sa isi revina. Si de multe ori, ma doare mai mult sa o vad pe ea asa decat daca as fi eu acoperit de rani..." ii explica el, incercand sa nu lase lacrimile care simtea ca il innecau sa ii cada pe obraji.

Bell era singura care il putea ajuta. Daca nici ea nu avea o solutie, o potiune miraculoasa, o vraja deosebita sau ceva, orice, atunci nimeni nu avea. Dar John nu vroia sa accepte gandul ca nu exista nimic care sa o poata vindeca pe Ronnie. Trebuie sa existe ceva... Si el avea sa gaseasca solutia.

• Facu ochii mari, privindu-l putin derutata; nu stia nimic de blestemul lui Ronnie. Nici macar nu stia ca el simtea ceva pentru Ronnie. Ok, prea multe lucruri spuse deodata; trebuia sa le ia pe rand. Asa ca incepuse cu inceputul, daca ar fi putut spune asa; nu era prea sigura totusi in ceea ce privea formularea.
  
  "-Stai asa" incepu tanara, usor amuzata. "In primul rand..tu cu Ronnie, ceva ceva?" chicoti ea, iar John o privi cu un zambet ce ii lumina intreg chipul. "Ma bucur mult pentru voi; in primul rand pentru ca ea e o persoana extraordinara, care merita toata fericirea din lume; iar in al doilea rand. Si tu o meriti - dupa cata suferinta ai avut de indurat" sfarsi Bells, luandu-i mainile in ale ei. John o privea, asteptand parca.
  
  Isi pleca usor privirile, incercand sa-si aminteasca daca Ronnie ii pomenise vreodata de vreun blestem; si totusi, oricat de buna ar fi fost memoria ei, nu gasea nimic; viperina nu ii spusese niciodata ca ar fi ceva in neregula cu ea.
  
  "-Nu stiam nimic de blestemul lui Ronnie" afirma ea, cateva clipe mai tarziu; isi ridica privirile, ezitand. Vazuse ca ceva nu era in regula, dar nu indraznise sa intrebe; desi ea ar fi fost prima care ar fi trebuit sa afle. "Ai putea sa imi spui ce are?" continua Bell, linistita. Era constienta ca trebuia sa faca tot posibilul sa caute o solutie.
  
  In primul rand, pentru ea; pentru ca nu ar fi suportat sa mai piarda un prieten. In al doilea rand, pentru Ronnie - era una din putinele persoane care au inteles-o si i-au fost alaturi cand lumea o judeca. Si nu in ultimul rand, pentru John; nu ar fi suportat gandul ca nu ar fi putut sa salveze fiinta la care el tinea cel mai mult. Merita asta.
  
  "-Si promit ca voi incerca sa fac tot posibilul sa caut orice i-ar fi de ajutor" sopti fosta cercetasa, cu glasul scazut. "Spune-mi doar cum e - daca se simte rau, ce e neregula cu ea; stii ca sunt dispusa sa o ajut, orice ar fi" sfarsi ea, in cele din urma. Tacerea umplu intregul salon pret de cateva clipe, dupa care John incepu sa vorbeasca.
  

John se simtea mandru de faptul ca el si Ronnie erau, in sfarsit, in mod oficial, un cuplu. Nu se intamplase de mult totusi, asa ca nu avusese timp sa le spuna tuturor. Zambi si dadu usor din cap cand Bell il intreba daca el si colega lui Viperina aveau o relatie. Ar fi trebuit sa-i spuna mai devreme."Am iubit-o pe Ronnie din totdeuna... Si faptul ca acum ea a recunoscut faptul ca si ea ma iubeste ma face sa fiu cel mai fericit om din lume!"

Zambetul incepu sa ii dispara usor si isi lasa capul in jos, incepand sa se joace absent cu cearceaful ce il acopera pe jumatate. "Nu stiu sigur cine a aruncat blestemul asta asupra ei. Nici macar ea nu stie... A fost, probabil, un Devorator al Morti. Ii apar rani peste tot, pe spate, pe umeri, pe maini, rani care sangereaza si o dor... Nu se pot vindeca deloc cu magie. Pare sa devina din ce in ce mai grav si nu mai suport sa vad cum se intampla asta fara sa pot face nimic."ii spuse el, putin surprins de faptul ca Bell nu stia nimic despre asta. "Credeam ca Ronnie ti-a spus... Trebuie sa existe ceva ce putem face... Spune-mi ca exista, te rog..." adauga el, prinzand-o pe fata de mana si privind-o plin de speranta in ochi.

• Il privi in ochi, iar durerea din privirile lui trecu rapid in interiorul sau; il imbratisa cu o urma de regret si isi promise in gand ca avea sa caute orice ca sa o ajute pe Ronnie. Trebuia sa fie ceva; John isi gasise intr-un sfarsit persoana alaturi de care vroia sa-si petreaca toata viata. Iar daca ea avea sansa sa o vindece, atunci avea sa dea tot ce era mai bun. Nu s-ar fi iertat niciodata daca Ronnie ar fi murit.
  
  "-Va fi bine..iti promit ca voi cauta orice. Si o voi aduce si pe ea aici" spuse Bells, inca o data.
  
  Isi aminti cat de mult petrecuse cu Ronnie in ultima perioada; si totusi, nu remarcase nimic straniu. Totusi, tanara purta haine care ii acopereau aproape in intregime trupul. Nu se gandise insa la un blestem care facea sa-i apara rani pe tot corpul. Nici nu ii trecuse asa ceva prin cap. Poate nu fusese suficient de atenta.
  
  Usa se deschise insa cu un mic scartait, iar silueta unei tinere se strecura inauntru.
  
  "-Revin imediat" sopti Bells, ridicandu-se de pe marginea patului lui John.

OOC: Poate continua oricine ^^