Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Camera Necesitatii

« Previous 1 2 3 4 5 … 8 Next »

/ Whispers in the dark

Îşi deschise încet , fără nici un chef , ochii safirii revenind din acea stare de visare pe care o avusese întreaga săptămână , şi pe care sincer o ura. O arăta slabă, vulnerabilă, prostuţă şi naivă, însuşiri ce nu o caracterizau deloc. Bine, slabă poate era în acel moment, dar de asemenea era foarte iritabilă şi chiar deloc dispusă să se certe. Aşa că încerca pe cât posibil să nu aibă vreun contact cu orice persoană, măcar până se ducea această stare de nervozitate.
Îşi acoperi faţa cu mâinile firave şi aparent deloc puternice, şi lăsă un oftat să spargă liniştea ce domnise până atunci. Îşi ridică încet, cu o lene prezentă tot mai des în ultima vreme, trunchiul şi se uită la colegele sale. Dormeau toate. Nici că se putea mai bine! Cu o mişcare rapidă îşi luă o pelerină neagră , simplă , în buzunarele căreia îndesă mai multe lucruri la întâmplare, pe care avea de gând să le folosească drept calmant. Aruncă o privire în jur, din nou şi cu un zâmbet mulţumit ieşi din cameră, apoi din turn, având în minte întipărită clar destinaţia.

Se uită timp de mai multe clipe la peretele gol din faţa sa, cu o mică încruntătură pe frunte, evident deranjată de întârzierea aparieţiei uşii . " Un loc liniştit..." Se gândi din nou 'Beth , de data asta accentuând nevoia sa neapărată. Era sigură că dacă avea să mai aştepte mult Ms. Norris sau Filch aveau să-şi facă apariţia, lucru deloc bun pentru starea sa ascuală. Dar spre bucuria ei, uşa se contură în faţa sa, la fel de veche ca de obicei. Zâmbeşte pe jumătate şi intră fără a mai ezita. Privi întreaga încăpere, încântată la vederea şemineului în care ardea focul şi a canapelei de catifea, imediat în vecinătatea acestuia, dar mai ales a blazonului Cercetaşilor ce trona pe perete. Un sentiment de mândrie şi iubire faţă de casa de care aparţinea,o cuprinse ,încălzindu-i suflet rece, dar dispăru aproape imediat ce-şi aduse aminte motivul pentru care venise. Mormăi ceva indignată şi se trânti pe canapea , scoţând un lucru la întâmplare din buzunar. Pachetul de ţigări. Exact ce îi trebuia! Atinse o ţigară cu vârful baghetei , după care o prinse între buzele palizi, lăsând fumul atât de plăcut în acele momente încordate să-i inunde plămânii. Lăsă mintea să-i alunece undeva dincolo de realitate, probabil într-un univers creat de ea, unde totul era "roz" , în timp ce ţintui cu privirea flăcările furioase din şemineu.

Deci gata! Aceasta fusese ultima picătura care uumpluse paharul. Se săturase să își audă veverița plângându-se din orice nimic , dar totuși era nevinovată. Era doar un biet animal și nu îl putea urî sau pedepsi. Era atașat de el prea mult pentru a-i face un lucru așa de urât. Ciudat , pentru că Gabriel mereu acționa astfel în aceste situații. Avea nevoie de un loc care să îl calmeze , și știa perfect unde se ducea. Holurile. Plimbările pe holuri îl linișteau , atâta timp cât nu se întâlnea cu Flich. Atunci era scandal. Și unul mare. Acel moș era chiar enervant dacă stai să te gândești mai bine. În plus , mulți elevi umblau pe holuri la acea ora. bine , doar el dar nu conta. Conta doar să se liniștească , să își descarce nervii adunați săptămânile astea.

Ieși din cameră silențios , fără să scoata vreun sunet. În sfârșit ușa din lemn nu mai scotea acel scârțâit enervant care trezea toata școala. Acum , nimeni nu îl putea prinde deoarece nu îl auzise nimeni. Logic , nu? În fine , mergea liniștit pe holuri , având roba neagră pe el , bagheta în mâna stângă și privirea pe pereți. Tipic lui. Un amețit mare , care se împiedica câteodată de nimic. Dar nu și acum. Acum era perfect atent , nimic distrăgându-i atenția. Chiar se liniștise , mintea îi era complet goală. Se gândea la un loc liniștit , cald , unde putea sta. Ciudat , în fața lui , pe perete se afișase o ușă care nu era până acum acolo. Deschise ușa încet , fără zgomot și păși în acea cameră. Misterioasă cameră , foarte caldă și perfectă. Doar că...mai era cineva acolo. O fată care fuma. Perfect. A o suta fata pe care o vede fumând. Acum au început fetele să fumeze mai mult decât băieții. Păși încet , silențios spre acea canapea.

În mintea ei nu era decât un amalgam de literele şi sunete, un haos complet de fraze şi amintiri reprimate care îi trezeau sentimente dureroase pe care ar fi dorit ca trecerea timpului să le uite. Nu mai reuşea să distingă nimic, poate doar fumul albicios şi înecăcios ce îşi făcea loc printre buzele sale palizi. Totul era negru pentru ea, nu mai reuşea să facă diferenţa dintre realitate şi lumea care o creease mintea sa infectă. Era ceva mai prejos decât un mort-viu.
Uşa se auzise deschizându-se , cu scârţâitul specific şi , chiar dacă nu întoarse capul, fiind pierdută deja printre mormane de gânduri inutile, desluşi o siluetă ceva mai înaltă, probabil un băiat, intrând. Acesta înaintase rapid, în câteva clipe ajungând la doar câţiva metri de 'Beth, şi totuşi cercetaşa nu reacţionase în nici un fel; continua să se joace din priviri cu fumul din jurul său. În fond de ce ar fi făcut ceva? Întâlnirea lor era una întâmplătoare, nu se cunoşteau , nu aveau ce vorbi. Sfârşit.
Fata clătină din cap , dându-şi câteva şuviţe castanii ce îi căzuseră pe faţă şi aruncă o privire pe peretele unde stătea agaţat blazonul cercetaşilor, şi lângă care acum se mai afla o altă bucată de pânză. Blazonul Viperinilor. Strâmbă uşor din nas, dar nu comentă nimic, nu avea rost să-l judece pe cel dinaintea ei, fără ca măcar să-l cunoască. Făcuse de multe ori această greşeală şi regretase enorm . Şi să fi fost sinceră era sătulă de regrete, era sătulă de durere.

Se opri la cel putin 2 metrii de fata masurand-o din priviri. Se incrunta si se apropie si mai mult de ea. Mereu considerase ca distanta minima dintre el si o persoana trebuia sa fie cel putin 5 metrii. Si totusi....
Ce faci aici? Spuse viperinul spargand astfel tacerea. Fata parea sa fie la Cercetasi desi nu il intresa prea mult alte clase decat in cadrul clasamentului; dar asta e alta poveste.
Se lipi cu spatele de cea mai apropiata coloana care unea atat tavanul cat si podeaua de marmura alba. Isi incrucisa bratele la piept privind in jos si asteptand un raspuns din partea fetei. Cum te cheama? Continua el si cand isi dadu seama fu prea tarziu. Trebuia sa astepte ii raspunda la prima intrebare si apoi sa o puna pe a doua. Tks... Ce aiurit pot fi! Se mustra in sinea lui.

Timp de mai multe secunde fusese linişte, iar şatena avusese senzaţia că vocile acelea enigmatice din capul său revin, încercând din nou s-o aducă în pragul nebuniei, dacă nu cumva deja ajunsese deja în acest stadiu. Şi totuşi nu se mişcase aproape deloc, pe chip fiind pictată acea expresie confuză şi poate puţin acră. Cercetaşa nu era cu adevărat aşa, poate doar puţin retrasă, dar în acel moment se simţea ca naiba, un explozibil gata să se detoneze în orice clipă.
Atunci când viperinul îi adresase prima întrebare, îşi întoarse încet capul spre el, dar nu răspunse. Se uita spre el, sau mai bine zis prin el, judecând după privirea goală, şi tăcea de parcă buzele-i erau ferecate. Probabil că se săturase de acea aşteptare, pentru că îl auzi din nou vorbind. Elisabeth îl privi de data aceasta uşor sceptică, cu ochii ca de safir sclipind într-un mod ciudat, bolnav.
" Îmi poţi da un argument destul de solid încât să-ţi răspund?" Îi răspunsese primei cereri tot printr-o întrebare. Deşi răspunsul era unul menit să creeze o barieră tonul său era unul calm, chiar plăcut. " Elisabeth Katia Dietrich " Continuase pe un ton ceva mai formal, în voce simţindu-se accentul pur nemţesc.

OOC: scuze de întârzierea colosală X_X

Un motiv pentru care sa ii raspuda? Ar fi avut destul de multe luand in considerare ora tarzie, camera in care se aflau sau faptul ca acolo nu se afla ... nimic pentru care sa se afla acolo. Motive ar fi destule pentru care sa imi raspunzi! I se adresa ironic zambind brusc sarcastic. Oricum nu il intresa dar era curios pe moment. Vroia sa alfle stiind ca va uita cat de repede. Cauza nu era prea importanta pentru el dar daca intrebarea i-ar fi pusa lui cel mai propbail ar fi spus acelasi lucru.

Hmmm... Nemtoaica. Dragut. Ii spuse brunetul ciufulindu-si parul. Devenise un tic, pentru unii chiar enervant. Inca un lucru care nu imi pasa! Asa isi spunea mereu cand se trezea cineva sa comenteze aiurea. Gabriel von Hise! Se prezenta viperinul la randul sau, privind aiurea prin incaperea destul de ciudata.

Fata îi ascultase argumentele atentă, parcă analizând fiecare cuvânt în parte. Pe chip avea aşternută o expresie neutră, calmă şi impenetrabilă, şi totuşi o încruntătură îi apăruse pe frunte. Ştia foarte bine care erau motivele pentru care i-ar fi răspuns, dar sincer simţea că nu trebuie s-o facă. În fond era sigură că nu îl interesau problemele ei, aşa cum nici ale lui nu o preocupau în nici un fel. Aşa că se rezumă să tacă şi să nu mai comenteze fără sens.
Cercetaşa ridică ţigara pe care parcă o uitase fumegând între degete-i lungi şi subţiri, trase un ultim fum , după care o stinse şi o abandonă într-o scrumieră abia apărută lângă ea. Îşi întoarce privirea ageră şi uşor critică spre viperin, după ce acesta se prezentă , dar nu vorbi imediat.
" Încântată. Presupun..." Mormăie pe un ton neconvigător , uşor plictisit. "Din câte îmi dau seama avem origine comună." Continuă după mai multe clipe , cu un mic surâs în colţul gurii, dar la fel de perplexă.

• Inclina usor din cap in semn ca semntimenul este reciproc... asta daca se putea numi sentiment. Mereu fusese de parere ca atat numele cat si origine spuneau multe despre oameni si reprezenta un bun argument de a incepe dar si o aparenta pentru impresiile gresite. De exemplu Elisabeth insemana Dumnezeu este perfectiunea, Katia semnifica tortura iar Dietrich a avea dorinta de schimbare. Ceea ce era si mai ciudat era faptul ca toate simbolurile din numele fetei i se portrivea perfect. Dar de ce sa traga de pe acum concluzii pripite? O intalnise doar de cateva minute.
  La fel... Cred ca avem mai multe in comun decat ai stii! Ii raspunse zambind ciudat. Revenind la prima mea intrebare. Ce faci pe aici? Intrebarea era chiar stupida mai ales pusa acum, a doua oara. Ce rost ar mai fi avut sa ii raspunda mai ales ca trecusera momentul.

Cercetaşa privi timp de mai multe clipe pe fereastra din stânga sa, parcă fascinată de întunericul de dincolo de aceasta. Ochii ei erau la fel de maţi, inexpresivi, goi ca şi până acum, de parcă ar privi dincolo de tot ceea ce i se arăta , undeva într-o lume perfectă, creată de ea. De fapt o lume perfect dureroasă, unde amintirile pe care le crezuse uitate, închise într-un colţ al minţii sale, reapăreau mai vii ca oricând. Nu ştia de ce făcea asta, de ce continua să privească în trecut, deşi ştia cât de dureros este acesta. Era o adevărată tortură, pe care o suporta cu bună-ştiinţă numai să poată vedea încă o dată fantomele trecutului. Ea singură era propriul său călău.
Liz îşi întoarce privirea atunci când Gabriel vorbise din nou, deşi vocea sa răsuna mai mult ca un ecou, încă fiind prinsă în propriile gânduri bolnave. Clipeşte de mai multe ori atunci când acesta îi spusese că au mai multe lucruri în comun decât ar crede, analizând uşor derutată cuvintele. Nu prea înţelegea ce ar fi putut avea în comun cu o persoană pe care abia o cunoscuse de abia câteva minute, excluzând originea. Şi totuşi nu comentă nimic, finnd perfectă conştientă că putea avea dreptate, deşi şansele nu erau foarte mari.
" E Camera Necesităţii. Vii aici când ai nevoie de linişte, de puţin timp singur. Cred că răspunsul e evident." Răspunse primei întrebări mai mult mormăit, privind din nou pe fereastră. "Dar tu ce cauţi aici?"

• Inca lipit cu spatele de peretele de piatra, viperinul aluneca incet auzind doar jumatate sau chiar mai putin din spusele fetei. Avea un ciudat sentiment ca Liz ori nu e intreaga la minte ori este bolnava. Prefera insa sa considere ca este doar o depresie de moment sau ceva asemanator. Inspira adanc aerul rece al noptii. In incapere se lasase o tacere mormantala si apasatoare. Intr-un fel sau altul ii placea ca injurul lui sa fie liniste, lumea sa taca si sa nu comenteze sub nicio forma la adresa lui. Oricum nu ii pasa de parerea lor.
  
  Isi ciufuli parul gandindu-se la un raspuns. Ce facea el acolo? Practic nimic. Rackless il sculase din somn dorind cine stie ce. Acea veverita mereu facea doar ceea ce vroia reusind astfel sa il scoata din sarite uneori. Disparea tot timpul de langa el, intra numai in belele in care il tragea si pe brunet. Cu toate aste, nazbatiile lui aveau si o parte buna pe care insa nu o putea vedea in acele clipe.
  Nu puteam sa dorm si am iesit la plimbare prin castel! Raspunse ca si cum totul ar fi considerat o joaca de copii. Niciodata nu fusese prins de profesori cand hoinarira aiurea pe coridoarele interminabile si era sigur ca asta nu avea sa se intample prea curand.