Problems over problems

[Rosalie Vivienne Alden]

Aceste momente in care asteptam fara sa putem reactiona cumva pareu ca o agonie,ma simteam atat de ciudat in aceasta clipa. Oare mai puteam sa facem ceva acum? Oare ne vom mai putea salva din mainile celor doi Devoratori? Am reusit de atatea ori si probabil ca am putea sa scapam si de data aceasta,insa sansele erau mult mai mici. Totul imi parea atat de cenusiu,ma simteam de parca as pasi pe ultimul drum din aceasta viata,ma simteam de parca incet - incet se scurge si ultimul strop de speranta pentru care inca mai sunt aici. Si ... totusi..simteeam nevoia sa continui,voiam sa continui. Nu puteam sa abandonez lupta in mijlocul bataliei. Am privit-o pe Bell dupa care mi-am inchis ochii involuntar iar cand mi i-am deschis am rostit puternic si fara sa vreau:

"Sunt aproape,ei sunt...foarte aproape!!!!"

[Bell Evans]

Cercetasa lua o gura mare de aer si incerca sa se calmeze. Intr'adevar, se auzeau voci. Linistea nepamanteasca a castelului era acum intinata de cei doi devoratori, care le cautau. Poate sfarsitul nu avea sa fie chiar atat de dureros pe cat credeau ele doua. Sau da? Vorba aceea Incuiata.. Speranta moare ultima!

"-Sunt chiar dupa colt" sopti Bell, pregatindu'si bagheta.
"-Si noi ce facem?" protesta Rosalie.
"-Aaa..luptam?!" mormai cercetasa.
"-Nu, Bells! Fugim" replica Rosalie, tragand'o de maneca robei.
"-Ah, utasem; partea cu luptatul era la urma" raspunse Bell, sarcastica.

Incepura sa alerge pe coridorul inecat in tacere; pasii lor rasunau puternic in linistea diminetii si erau mai mult ca sigure ca Porrin si Lestrange nu surzisera brusc. Puteau auzi foarte usor disperarea din pasii lor grabiti. Asa ca in curand, aveau sa se trezeasca cu ei pe urmele lor. Iar atunci..aveau sa se bucure de finalul mult asteptat.

[Rosalie Vivienne Alden]

Ma uitam incontinuu in spatele meu incercand sa imi dau seama daca ne urmaresc si ma impiedicam pas cu pas dar totusi inaintam incetul cu incetul. I-am transmis lui Bell gandul ca trebuie sa ne ascundem pentru a lungi cat mai mult aceasta situatie..fiindca imi era frica sa nu murim..nu inca! Nu imi permiteam acum sa vorbesc cu voce tare. Puteau sa ne auda,iar pe langa ca ne auzeau pasii nostri grabiti speram sa nu ne urmareasca totusi. Inca mai aveam o mica speranta . Totusi nu am reusit sa ma abtin si am rostit catre Cercetasa:
"Bell,ce vom face acum?"

Nu stiu daca ea stie,nu stiu daca vom gasi acest raspuns inainte ca cei doi sa ne gaseasca,dar era ultima noastra sansa sa facem ceva. Era ultima!

[Bell Evans]

O ultima rasuflare, si totul avea sa inghete in cortina tainica a timpului; un ultim oftat, iar pleoapele vinetii aveau sa cada pentru vesnicie pe deasupra ochilor negri, adanci ca intunericul noptii. Era ultima lor sansa..ultima batalie. Chiar daca mai fusesera si inainte asemenea situatii; Porrin nu fusese niciodata atat de nervos.

"Va voi distruge"
Acestea fusesera ultimele lui cuvinte, cand realizase ca horcrux'ul din Lacul Negru fusese distrus; ultima lui amenintare, pe care avea sa si'o duca la bun sfarsit. Sau cel putin, asta credeau cele doua. Scapasera de atat de multe ori, incat aveau vaga impresia ca norocul nu va mai fi de partea lor de data asta.

Bell ofta, si isi puse gluga pelerinei in cap; isi acoperi chipul palid, obosit, si isi dadu parul din fata. Incepu sa mearga mai alert, mai grabita pe coridorul linistit, vrand parca sa dispara in neant..sa se faca nevazuta, pentru ca cei doi devoratori sa nu o observe. Rosalie insa parea mult mai ingrijorata..o expresie de nedescifrat se intipari pe chipul sau imbujorat din pricina alergarii.

[Rosalie Vivienne Alden]

Ma simteam de parca cineva mi-a golit sufletul,ma simteam atat de pustiita. Eram doar ca o umbra in acest moment,de parca un Dementor mi-a furat si ultima stralucire a fericirii, ultima naluca a sperantei. Ma saturasem de aceasta urmarire continua. Chiar nu mai puteam rezista,eram epuizata aproape toata ziua. Acum nici macar speranta ca se va termina totul cu bine nu o mai aveam. Nimic nu mai era la fel ca inainte. De cand murise Jake stiam ca nu va mai fi absolut niciodata la fel,dar nu m-a strabatut gandul ca vom ajunge sa fugilm noi de criminalul sau. Cate intorsaturi are viata: imi propusesem sa il fac pe Porrin sa isi doreasca moartea aflandu-se in Azkaban,iar acum imi doream eu moartea fiind intr-o fuga continua,alaturi de Bell.

"Bell,situatia asta..ma depaseste!", am reusit eu sa rostesc incet incercand sa o fac pe Cercetasa sa imi inteleaga ganduriile sumbre.

[Bell Evans]

"-Si pe mine, Rosalie..si pe mine" sopti cercetasa.
Simtea cum intreaga sa fiinta ii cerea sa se opreasca; sa se lase batuta. Sa nu mai lupte. Pentru ca in final tot aveau sa moara. Fie ca era in acea zi, luni intregi dupa, sau peste zeci de ani. Omul era trecator..nu putea ramane pentru o eternitate pe pamant.

Si luptai..te zbateai in fiecare clipa sa respiri, sa traiesti, sa iubesti; iar uneori totul era degeaba. Persoana iubita te abandona, iar prietenii incepeau sa te uite. Iar atunci..de ce te mai luptai? De ce nu dispareai, pur si simplu? In momentele cand te simteai inutil..cand aveai impresia ca nu meriti nimic..ca faci umbra pamantului degeaba.

"-Nu putem fugi la nesfarsit" spuse Bell, oprindu'se. Isi simtea pulsul batandu'i aproape dureros in urechi. Stia ca moartea e aproape. Si cu toate astea, continua sa lupte. De ce nu se oprea o data? De ce nu lasa balta tot? Pentru ca nu putea..
"-Uite aici" sopti Rosalie, tragand'o dupa o statuie.
"-Putem sa ii asteptam aici" ofta cercetasa, ducandu'si o mana la frunte.

[Rosalie Vivienne Alden]

Probabil ca intr-un fel e bine ca ne-am oprit. Bell avea dreptate - nu vom putea fugi la nesfarsit,asta era clar. Dar daca vom sta aici, ce vom face? Puteam sa imi dau seama ca Porrin si Lestrange sunt aproape. Puteam sa aud bataile inimii furioase a lui Porrin si pasii hotarati a lui Lestrange. Erau mai aproape decat ne imaginam noi,as putea sa fiu complet sigura de asta. Confruntarea cu ei era tot mai aproape. Acum ma simteam ca intr-un film Incuiat in care fugi mereu...un film politist! Dar am lasat acest gand stupid deoparte fiindca aveam de-a face cu o problema prea mare in acest moment- cei doi Devoratori erau pe urmele noastre. Nu voiam sa o alertez pe Bell,dar totusi pentru masuri de siguranta am rostit:

"Sunt la cativa pasi de noi...sunt sigura de asta! Iar cand vor veni,va trebui sa fim gata de 'lupta'."

[Bell Evans]

Ce faci cand ultima speranta se spulbera, ca praful in bataia nemiloasa a vantului? Ce faci cand stii ca vei muri, dar nu vrei sa renunti la ultima suflare..si totusi, Bell vroia; intr'un fel, simtea ca nu mai are putere. Dar pe de alta parte, era constienta ca trebuie sa duca lupta pana la capat.

"-Trebuie sa fie pe undeva pe aici; le simt frica" spuse o voce ragusita.
"-..ei sunt" sopti Bell, cu o voce impacata.
"-Eu zic ca au fugit" mormai Charles.
"-Nu au fugit. Sunt aici. Si ne asculta" replica Porrin, enervat.
"-Nu ai de unde sa stii" il contrazise Lestrange.
"-Taci odata!" mormai Porrin.

Rosalie ofta, iar Bell isi pregati bagheta; stia ca venise clipa. Devoratorii se oprira, privind spre statuia in spatele carora se ascunsera ele doua. Cercetasa ridica bagheta, iar primul jet de lumina verde tasni din bagheta lui Porrin.
"-Protego!" spuse Bell, aproape plangand.

[Rosalie Vivienne Alden]

Exact de asta ma temeam si eu si Bell. A sosit si momentul acesta de teroare in care stiam ca va veni odata si odata. L-am amanat amandoua cat am putut,iar acum trebuia sa infruntam realitatea,trebuia sa ii infruntam pe ei direct. Si in aceasta lupta nu va interveni nimeni,absolut nimeni,va trebui sa ne descurcam noi singure!

~Iesiti odata de acolo,nemernicelor!~
M-am uitat la Bell si am dat ambele din cap in semn aprobator si am facut un pas in fata. Acum era acum. Acum va urma..Ceva de care nu credeam ca va mai veni. Ma agatasem de o speranta inexistenta,iar acum va trebui sa sufar pentru a ma trezi la crunta realitate..cruda realitate.
~Voi...Voi!~rostise Porrin scuipand printre dinti.
Am reusit sa ii simt furia din voce si turbarea din ochi. Acum chiar imi era frica...Acum ma simteam neprotejata.

[Bell Evans]

Imaginile lui Rose si Edward ii venira in gand; simtea ca nu are nicio sansa in aceasta batalie, dar totusi vroia sa lupte. Nu avea de gand sa fuga..nu era o lasa. Avea sa lupte pana la ultimul strop de sange, iar daca va trebui sa moara, ii va lua si pe ei cu ea. Nu putea indura inca o infrangere din partea lor.

"-Crucio! Blestematelor!" urla Porrin.
"-Protego!" sopti Bell.
"-Trezesti tot castelul, Tom" il certa Charles.
"-Taci, ca vin acum si la tine" replica Porrin.
"-Asta e" sopti Rosalie.
"-Ce?" murmura Bell, privindu'i pe cei doi cum se cearta.
"-Ne putem folosi de neintelegerile lor" murmura tanara.
"-Buna idee" ofta cercetasa.

Stia ca asta nu avea sa tina mult; dar macar puteau incerca. Sopti Expelliarmus! si bagheta lui Charles ateriza in mana ei intinsa. Porrin insa se intoarse spre ea, privind'o cu dispret. Se simtea de parca ar privi moartea in ochi. Raceala din privirile devoratorului ii dadea fiori de teama, cuprinzandu'i tot corpul.