Excalibur

[Ema Snow]

Soimeanca se chinui sa se concentreze pe cuvintele surorii ei.
„ – Uite ce spune aici” arata ea spre pagina cu prefata.
Era poate cea mai mica prefata pe care o citise Ema vreodata. Avea doar o propozitie. O citi cu glas tare.
„ – Ne mane sé sop bealucræft casus. Ca sa nu fie uitata adevarata magie a cuvintelor”
In josul paginii aparura alte cuvinte, iar Soimeanca se grabi sa le gaseasca in carte. Erau exact cele ce le adusesera aici. Cand incepu sa-i traduca lui Dawn cu ‚adevarat Excalibur’, sora ei ii facu un semn scurt sa taca.
Isi contura cunostiintele despre Vechea Religie, afland ca orice ordin spus in aceasta limba reprezinta in zilele de azi magie. Zeci de posibilitati se deschideau in fata Emei. Putea face tot felul de vraji improvizate.

[Dawn Snow]

Tanara intelesese acum cam cum sta treaba. Lua cartea din mainile Emei si o rasfoi, Vroia sa puna capat acestei stari euforice ce le insotea, asigurandu-se ca toate cele scrise nu erau minciuni. Isi lua bagheta si o indrepta spre podeaua pietroasa.
„ – Nerls adela”
Praful dintre pietre se ridica in mici vartejuri. Cand Dawn isi lua bagheta de pe ele, cazura inapoi, ridicandu-se in norisori.
„ – Ok, am incredere in asta” chicoti tanara si batu cu podul palmei in sabia de la brau.
Isi puse bagheta la locul ei si se uita in jos, spre Ema.
„ – Ne continuam drumul?”

[Ema Snow]

Isi agata un colt al capei de curaua blugilor, creand astfel un fel de buzunar pentru carte. Pentru o secunda, Ema se gandi la felul ciudat in care arata. Nu putea gasi alt cuvant sau alta imagine, decat cea a unui baietel ce se plimba prin balci, imbracat in pantaloni scurti si tricouri colorate, cu o pelerina imporvizata si sabii de lemn. Isi scutura capul.
„ – Da, sigur. Mergem mai departe”
Pasira prin spatiul ingust. Soimeanca se simtea usurata sa descopere ca fiecare pas le aducea mai aproape de o zona mai larga. Se simteau curente delicate de aer, aducand un miros proaspat. Curand, se trezira urcand, caci pasajul se inclina, scotandu-le spre suprafata. Ema se intreba cati metri de pamant erau deasupra capetelor lor, dar nu se arata dornica sa afle raspunsul. Ii era teama ca va deveni claustrofobica.
Cand paseau pe teren drept din nou, se intampla ceva mai ciudat.

[Dawn Snow]

Dawn se opri in mijlocul tunelului si asa ingust. Era mai multa lumina, ce parea sa vina din pamantul de pretutindeni.
„ – Ai auzit asta?” intreba ea uimita.
In voce i se putea cunoaste incantarea. Da, sunetul se auzi din nou, iar Dawn se simti de-a dreptul relaxata.
Era un sunet slab, micut, dar constant. Si era cu siguranta sunetul inconfundabil al valurilor izbindu-se de stanci intr-un ritm lent.
Cele doua inaintara. De fiecare data cand paseau acum, apa se arata langa picioarele lor. Podeaua mustea de acest lichid, dar ele nu se afundau. Era ca si cum ai merge pe o strada dupa ce a plouat. Nimic mai mult.
Peste cateva minute, valurile se auzeau mai aproape, chiar deasupra lor.

[Ema Snow]

„ – Vai de mine! Suntem sub lac!” zambi Ema.
Recunoscu si ea ca era ciudat sa zambeasca la acest gand. Ce s-ar fi intamplat daca tunelul se prabusea? Ar fi murit sufocate sau inecate? Nu se mai gandi. Daca rezistase atatia si atatia ani, trebuia sa reziste si acum.
Fiecare nou val de deasupra o incanta, ii dadea speranta. Se intreba de ce sunt valuri intr-un lac? Poate ca afara incepuse furtuna. Se intreba inclusiv ce ora era. Ceasul ei ramasese blocat, inca de cand intrasera in sala cu armuri si scuturi.
Putine stia Soimeanca in acel moment ca ce va urma, va fi demn sa-si aminteasca toata viata.
Peste o jumatate de ora de mers in drum drept, cele doua se vazura in fata unei iesiri. Iesire ce dadea in padure.
„ – Suntem cumva in Padurea Interzisa?” intreba Ema in soapta.

[Dawn Snow]

Tanara se uita in jurul ei. Copacii nu erau asa de inalti si de grosi, padurea nu era prea intunecata, iar lacul nu se vedea nicaieri.
„ – E foarte ciudat. Asta nu seamana a padure Interzisa” spuse Dawn pe un ton ofticat.
Dar era imposibil sa fie altfel! Nu mersesera atat de mult incat sa treaca de granitele domeniului! Nu avea cum!
O cuprinse nelinistea. Unde erau? Cum ajungeau la destinatie? Incotro trebuia sa o ia?
Era si varianta cu intoarcerea o optiune, dar dupa ce se chinuisera atat, i se parea agonizant sa plece ca niste lase si sa-si faca drum spre Hogwarts.
Isi aminti de micutele sunete ale Emei.
„ – Ziceai ca ai auzit mai devreme vocea aia. Acum auzi ceva?”

[Ema Snow]

„ – Nimic de cand cu a treia intrare” ofta Ema.
Pasi in fata si se uita la copaci. Incerca sa isi imagineze ca vorbeste cu cineva.
„ – Incotro o luam acum?” spuse ea cu calm, cu ochii inchisi.
Nicio vorba, nicio soapta, nici macar un amarat de sunet sau iluzia unui zgomot.
Soimeanca mai insista, intreband de cateva ori si ascultand un eventual raspuns. Nimic, din nou. Devenea nerabdatoare.
„ – Incotro? Pentru numele lui Dumnezeu! Ne-ati adus pana aici ca sa ne lasati de izbeliste?!” se rasti ea la copaci, iar ecoul ii insoti vorbele asemenea unei fantome.
Iarba de la picioarele Soimencei straluci usor, intr-o culoare blanda, aurie. Se intindea intr-o singura directie, de parca ar fi luminat o poteca ascunsa.
Ema ridica din sprancene.

[Dawn Snow]

„ – Buna treaba” zise Dawn uimita. „ Data viitoare, sa-mi amintesti sa ma ratoiesc la tine”
Porni pe cararea lumiata, temandu-se sa nu dispara. A fost nevoita sa se intoarca si s-o traga pe Ema dupa ea, dar nu a depus prea mult efort. Nu stia unde avea sa le duca poteca, dar macar stia ca aveau sa mearga undeva. Atata timp cat nu stateau pe loc, Dawn era multumita.
Copacii isi leganau incet frunzele, iar iarba inalta se apleca sub mangaierea vantului slab. Existau mai multe plantute prin jur, plante de care nu auzise niciodata si cu atat mai putin sa fi vazut. Trunchiurile copacilor erau decorate de cicatrici. Coaja era rupta in unele locuri, de parca ar fi stat ca dovada unor batalii vechi. Soimeanca se simti bine ca avea o sabie si o bagheta. Coniferele ‚sangerau’, rasina lor acoperind taieturile si loviturile de palos.

[Ema Snow]

Desi padurea era linistita si … ei bine, magica, Ema se simtea cam inconfortabil. Era ceva ce nu-i dadea pace, dar nu stia ce anume. Isi simtea inima in gat si nu era frica. Toate reflexele ei pareau gata sa se declanseze la cel mai mic pas, iar ochii cercetau zona.
Padurea avea un aer terifiant, desi era probabil doar imaginatia Soimencei. Copacii zgariati reprezentau pentru ea un semn rau.
In curand, au ajuns langa o poiana. Probabil fusese folosita ca un fel de altar sau o zona sacra. Mai multi soldati erau sculptati in trunchiurile copacilor ce inconjurau locul, cu tot felul de inscriptii ciudate trasate pe brate. Pareau niste sculpturi foarte vechi, de cateva secole pe putin.
Ema se apropie, vrand sa le cerceteze, dar impietri locului vazand ce urmeaza.

[Dawn Snow]

Era ca un curent electric ce traversa toate sculpturile. Ochii li se luminara, stralucind aidoma cararii ce le purtase aici. Razboinicii se desprinsera, incet incet, de trunchiul copacului gazda si isi luara armele purtate la brau. Dawn rasufla usurata prea devreme. Un topor de lemn nu are nicio sansa impotriva unei sabii sau unei vraji de foc. Totusi, armele lor stralucira pentru o secunda, scotand la iveala lame ascutite si argintii.
„ – E o capcana!” urla ea spre Ema si se grabi sa-si scoata bagheta.
„ – Nu”
Singura voce ce se facuse auzita nu le apartinea. Era suava, matasoasa. Ii dadea Soimencei senzatia ca aluneca printre crengi. Era o soapta delicata, dar atat de impunatoare.
„ - Aceasta nu este o capcana. Este un test. Este testul vostru. Ati dorit sa veniti aici si sa cautati ceva peste puterile voastre. Ati venit, dand dovada de perseverenta. Ati intrebat in padure si ati cerut ajutor, dand dovada ca mandria nu va impiedica sa cereti sfatul celorlalti. Acum va va fi testata puterea”