Children of the damned

[Bella Emily Rose]

Normal ca ne place .
Dar mi'ar place sa recunosti ca ..
Stii tu ce

[Desiree Rose Goth]

~Nu prea se intampla nimic interesant prin capitol...cititi pe riscul vostru.

Capitolul 21-Ain’t no mercy there for me

Vivian P.o.V.

• - Ştii, îmi pare pentru ce am zis atunci. Chestiile despre Katherine.
  Am oftat, dar tot nu mi-am ridicat privirea.Mi se părea ciudat ca Adam să-şi ceară scuze pentru că…ei bine, avusese dreptate.Total greşit şi inopinant din punctul meu de vedere.
  Continuă să-şi strângă cărţoaiele de pe catedră cu mişcări agile.M-am simţit dintr-o dată uşurată deoarece nu mai era nimeni în sala de clasă.
  - Şi mie îmi pare rău fiindcă te-am luat din scurt atunci, am bolborosit, încercând să găsesc cuvintele bune. Aveai totală dreptate în legătură cu ea.
  Într-un final nu-mi mai rămâne nimic; poate doar orgoliul distrus de atâtea bătălii pierdute.Gândul acesta mă făcea să mă simt goală pe dinăuntru.Ştiu, ştiu, viaţa nu e întotdeauna pictată în negru…dar, sincer, eu nu văd niciun strop de alb.
  Capacitatea mea de a iubi, de a simţi compasiune…era insuportabil de limitată.Era o frustrare când băgai de seamă că abia acum două zile am remarcat asta.
  -Aveai nevoie să-ţi păstrezi mândria, mă încurajă Adam în timp ce-şi închidea geanta. Niciodată nu renunţi când îţi spune omul că nu ai dreptate.
  Mă flata răspunsul lui.Adică normalitatea mea era direct proporţională cu lipsa de normalitate?Ce fel de dimensiuni paralele sunt astea?
  - Am recunoscut într-un final, am mormăit încrezătoare.
  - Da, ai recunoscut cu jumătate de gură, îmi tăie el elanul. Dacă mă contrazici şi acum, o să ştiu că va fi o minciună, adăugă zâmbind.
  Nu dorea să-mi lase cale de scăpare.Era chiar atât de greu să admită că nu avea dreptate în situaţia aceasta?
  Am ezitat uşor înainte de a vorbi.
  - Nu contează, faptul e deja consumat. Singura prietenă pe care am făcut-o în întreaga mea viaţă e acum îngropată în cimitirul din centrul oraşului. Dead and gone forever.
  M-am uitat la el cu amărăciune, sperând că replica mea avusese un oarecare impact asupra lui.Niciodată nu vorbesc cu oamenii din jur fără să am un scop bine definit.
  - Asta fiindcă ea şi-a ales…
  - Nu veni în faţa mea cu scuze patetice, l-am întrerupt brusc, cu o fluturare scurtă din încheietură.A fost parţial vina mea; parţial, e moartă datorită mie.
  Adam nu îmi aruncă una din acele priviri resemnate, aşa cum crezusem.Avea un licăr trist în ochi, zguduindu-mă precum un ecou vechi.Şi, mai ales, nu m-a contrazis cu nimic.
  Mi-am continuat prelegerea când am văzut că tace.
  - Toţi din jurul meu sfârşesc prost, iar eu am impresia că sunt cea vinovată, am mărturisit şovăitoare, meditând la toate lucrurile ce s-au petrecut până acum. Nu înţelegi?Dacă nu aş fi fost atât de indulgentă cu Katherine ea ar fi încă în viaţă.Eram la curent cu problemele ei cu drogurile, dar nu o împiedicam să le ia.
  Am oftat cu suspine întretăiate.Fusesem aşa de proastă încât am crezut că voi avea parte de un final fericit.Am lăsat garda jos; mare greşeală.Inevitabilă.Iremediabilă.
  Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce sufletul meu încă exista.
  Adam îşi ridică încet privirea, cu o expresie impenetrabilă întipărită pe chip.Probabil căuta un răspuns potrivit, surprinzător, care să-mi dărâme toate teoriile construite cu migală.
  Nu că ar fi fost prima oară când reuşea să-mi zgâlţâie temelia pe care mi-am fondat părerile despre lume.
  - Vivian, începu el precaut, ştiu cum te simţi. Crede-mă, chiar ştiu. Avusesem o soră înainte să mă mut aici. Ne-am certat într-o seară – din pură prostie- şi nu ne-am mai vorbit ceva timp.Eram mult prea mândri; niciunul din noi nu voiam să ne cerem primul scuze. Peste câteva zile sora mea murise într-un accident de maşină.Nici nu ai idee cât de prost m-am simţit atunci.
  A fost rândul meu să îmi şterg vorbele.Adam nu remarcase cât de uşurată mă simţeam; mă înţelegea mai mult decât considerasem la prima vedere.Ştia în ce tornadă dezlănţuită mă aflam.
  - Scuze că am adus vorba despre chestiile astea, am murmurat, într-un final. Am devenit egoistă mai devreme.
  - Nu-ţi fă griji, zise el calm, fără să observe discrepanţa.Ne descurcăm noi.
  Mi-a picat fisa în timp ce îl aşteptam să încuie sala de clasă.Cum de nu băgasem de seamă înainte?Arăta evident acum că îmi înşirasem toate dovezile în minte.
  Nu eram total convinsă, dar puteam încerca oricând.
  - Adam? Cum o chema pe fată..?
  El se întoarse distrat în direcţia mea.Părea că nu mă auzise.
  -Poftim?
  - Sora ta, am spus, ascunzându-mi cu greu nerăbdarea. Care e numele ei?
  Se uită la mine cu un amestec de amuzament şi ezitare.Mai bine nu ziceam nimic.La naiba cu lipsa mea de diplomaţie!
  Spre mirarea mea, Adam catadicsi să-mi răspundă.Avea aceeaşi mască calmă pe faţă.
  - Evangeline.Numele ei era Evangeline.
  
  
  *
  
  Era ciudat când realizai că lumea era…atât de mică.Mică şi neînsemnantă.Ţi se pare că tu nu valorezi decât cât o frunză luată de adierea vântului.Ţi se pare că viaţa este o risipă, în timp ce arta de a muri este o cheltuială inutilă de moarte.
  Este greu să-ţi contempli stima de sine atunci când aceasta e înecată în vinovăţie.
  Am descuiat uşa casei mele, atentă să nu o trântesc din nou.Sentimentul de bucurie
  m-a cuprins; era bizar de liniştitor să intri într-un loc familiar.În sfârşit, singură.
  Zău, aproape uitasem gustul normalităţii.

[Bella Emily Rose]

Iarta'ma pentru intarziere .
Pai. Nu imi place capitolul asta pentru ca e prea scurt.
Ti'am zis ce inseamna ficurile tale pentru mine si tu totusi te limitezi .
La celalalt fic scrii mult mai mult.
Dar hai fie . De data asta se accepta.

Continuã sã-ºi strângã cãrþoaiele de pe catedrã cu miºcãri agile.

[Desiree Rose Goth]

Stiu ca ma majoritatea ii doare in cot de next, but...

Capitolul 22-Road to broken dreams

• În ultimele câteva săptămâni am observat ceva interesant: uneori, soarta chiar nu se poate abţine, indiferent de om sau situaţie. Învăţasem că după o dezamăgire vine o altă dezamăgire; ca o ironie a sorţii, de fiecare dată când viaţa mea încerca să-şi reia făgaşul normal, ceva trebuia să mă readucă în prăpastie.
  Nu puteam găsi niciun echilibru firesc.
  Destinul adoră să te joace pe degete; tu nu poţi face altceva decât să i te supui.Când neaşteptatul se strecoară în viaţă, tu nu poţi da timpul înapoi ca să-l repari…eşti obligat să accepţi şi să treci peste toate necazurile.
  Moartea lui Katherine mă făcu să cad într-o dizgraţie mai adâncă decât noaptea.Nu mă mai accepta nimeni atâta timp cât nu o mai aveam pe Kate la braţ şi..chestii trestii.Prietenia cu ea fusese singurul lucru ce mă făcea populară în rândul numeroaselor găşti.Acum singurii cu care stăteam de vorbă erau Adam, Lyssa..şi uneori Matt, având în vedere că îmi destăinuise motivul pentru care Katherine s-a sinucis.Lucrul acesta creează cu siguranţă o legătură ciudată între mine şi Matt…nu?
  Mă simţeam jenată că Adam îmi acorda atât de multă atenţie; era normal să te conducă profu’ de douăzeci şi doi de ani acasă, cu maşina lui nouă, după ce ţi-a dat aşa - zise meditaţii la matematică? Habar n-aveam ce credeau ceilalţi colegi despre mine, deşi era cel mai probabil să aibă o părere destul de naşpa.Adică, ce naiba, toate fetele îl adorau până la divinizare pe Adam – mă îndoiam sincer că aveau vreun gram de minte, dar asta constituia altă poveste.Puneam pariu că nimeni din rândurile colegilor nu mă simpatiza.
  Maşina a deraiat uşor , direct pe trotuarul din faţa casei mele.I-am adresat un zâmbet scurt lui Adam, sperând să-şi dea seama de recunoştinţa mea.În fond, locuiam destul de departe de liceu.
  -Mulţumesc , i-am zis încet.Am deschis portiera, atentă ca nu cumva să se zgârie de bordură.Iar asta presupunea că Adam avea şi el limitele lui…
  -Cu multă plăcere.
  Schiţă şi el un zâmbet larg în colţul buzelor, mulţumirea aşternându-i-se precum o rază de soare pe chip.M-am ridicat, toate gândurile zburând haotic în mintea mea.
  -Ne vedem mâine, l-am anunţat, folosind replica lui obişnuită.
  Trântind portiera în urma mea, i-am făcut un semn scurt, precipitat, de rămas bun.Îmi aruncă o privire amuzată în timp ce râdea.
  -Da, ne vedem mâine, aprobă Adam, în timp ce băga maşina în marşarier.Am continuat să mă uit în direcţia lui până când automobilul deveni doar un punct în depărtare.M-am întrebat unde mergea; întotdeauna mă interesa timpul lui liber, având în vedere că dădea lecţii de surfing.
  Mi-am amintit vechea lui propunere; ducând un greu conflict interior, m-am autoconvins să-i cer câteva ponturi în surfing.Imaginea iluzorie pe care mi-o oferea un asemenea sport extrem mă tenta: palmieri legănându-se în vânt, nisipul alunecând în timp ce tu păşeşti într-o fugă nebună spre apă, valurile ce se spărgeau de ţărm…murmurul confuz al mării în timp ce tu stai tolănit în nisip, cufundat în propia ta linişte şi uitare de sine…
  Mă rog, în oraşul nostru , lucrurile nu se petreceau ca în filme.Dar eram sigură că senzaţia ce ţi-o dădeau valurile plutind sub placa de surf se simţea mai mult decât reală, entuziasmul ajungând până la paroxism, iar adrenalina alergând prin vene precum un drog de care aveai absolută nevoie…
  Să nu uit. Să nu uit. Să nu uit cumva să-l întreb asta.
  Oportunitatea se arăta mult prea tentantă ca s-o ratez tocmai eu.Era într-un fel ciudat…propunerea mă lăsase rece timp de săptămâni întregi, iar acum mi-am amintit de ea , aceasta creîndu-mi o deosebită sete de libertate.
  M-am îndreptat spre uşa casei, gândindu-mă la vremurile când nu eram constrânsă între alegeri greşite.Vremuri în care viaţa se arăta simplă, fără mănunchiuri de tăcere şi împletituri complicate.În fine, viaţa putea fi şi acum simplă…însă eu mă rătăcisem pe firul ei.Era ciudat să priveşti trecutul de parcă nu ar fi fost în strânsă corelaţie cu prezentul; dar eu abandonasem toate în urmă, asta incluzând şi prezentul.Singurul care mai conta acum era viitorul, acel drum părăsit, presărat cu visuri rupte de realitate.
  Soarta nu se poate abţine, căci hotărârile tale depind de evoluţia destinului.
  Am trântit ghiozdanul într-un colţ al verandei când breteaua acestuia a început să îmi taie umărul.Cu tipica plictiseală , mi-am lăsat mâna pe clanţă, meditând deja la ce voi face restul serii.Ca o glumă proastă, uşa era încuiată.Am bătut cu nerăbdare în lemn, probabil exagerând în exasperarea mea; dacă aş fi făcut un asemenea tărăboi pe la vecini, cu siguranţă aş fi fost târâtă la secţia de poliţie pentru vandalism sau ceva de genul acesta.
  M-am dat bătută după câteva momente de aşteptare; mama nu se afla în casă.Am înşfăcat geanta din pânză, căutând prin măldarul de cărţi şi caiete ceva care să semene cu un mănunchi de chei ruginit de vreme.
  Nu am găsit.M-am blestemat în gând pentru că am uitat setul acela de chei în casă; nu mă prea pricepeam să anticipez neprevăzutul.Am dat o raită în jurul casei, aruncând câte o privire în încăperile ce aveau o fereastră.Camerele erau pustii, insignificante în momentele acelea; nelocuite de nimeni, nu prezentau nicio valoare sentimentală.Mă obişnuisem ca, în fiecare zi după ce veneam de la şcoală, să am pe cineva aproape, indiferent dacă vorbea cu mine sau nu.Sentimentul era bizar de reconfortant, dar îl acceptam ca atare.Singurătatea o percepeam ca fiind un abis fără fund, în care te cufundai ca într-o pânză cernută de către noapte; iar acel hău te privea dintr-o oglindă crestată cu amintiri…Nu vezi începutul şi nici sfârşitul singurătăţii, oricât te străduieşti să-i afli înţelesurile.Iar atunci când căuţi în sine răspunsurile, ele se înfăţişează precum năluca unui trecut pe care nu l-ai trăit cu adevărat…
  Toate acestea mă bulversau.La naiba cu descoperirea trăirilor umane.Ah, apropo, e naşpa să fii om.Te năpădesc numai sentimente contradictorii.Durerea îţi este duşman, dar te întâmpină ca un vechi prieten.Singurătatea îşi aşteaptă prada cu o dorinţă inumană de a pune stăpânire peste toate trăirile.Iar apoi te inundă o furie nestăpânită ce te face să doreşti să nu fii om; furia aceea va fi o parte neintenţionată din tine pentru toată eternitatea muritoare.
  Deci, da, e naşpa să fii om.Şi pot admite despre unii oameni că nu mai au nimic uman în ei; doar acea mânie care răsuflă prin ei, dictându-le ura.Toată viaţa mea am încercat să nu devin acea fiinţă nepăsătoare , fără scrupule; acum îmi doream din tot sufletul să-mi pun o inimă de gheaţă în loc , numai ca să nu simt nimic.Să ajung la acel nivel la care să nu mai vreau nimic din ce nu am.
  Pur şi simplu nu reuşeam- iar ceva din mine încă tânjea să uite.
  Am scuturat contrariată din cap; cum dracu’ mai ajunsesem la concluzia asta stupidă? Parcă vorbeam de singurătate acum câteva secunde…sau poate acum câteva veacuri bune…
  Lăsându-mi geanta pe verandă, am plecat să colind străzile.Speram ca acestă plimbare să-mi şteargă toate gândurile şi toate concepţiile ; sau, măcar, să mă împiedice să meditez la ele.Inspirând adânc, am decis totuşi să mă aventurez în pădurea rară din spatele casei.
  Soarele îşi ţesea amurgul în culori calde, lăsând o noapte ireală să-şi coboare mrejele în oraş.În partea cealaltă a cerului, puteai vedea obrazul palid al lunii, aşteptând răcoarea acelei seri liniştite de vară.Entuziasmul căderii nopţii era tangibil; îl puteam simţi iradiind din acei oameni ce îşi trăiau cu cea mai mare dăruire viaţa de noapte.
  Copacii murmurau cuvinte neînţelese sub îngânarea duioasă a vântului.Gândurile mi-au zburat spre hanoracul ce se afla în casă, prea îndepărtat ca să-l pot ajunge.Mi-am înconjurat talia cu braţele , sperând să mă încălzesc cât de puţin.Naiba să ia cheia aceea nenorocită.
  M-am lăsat să cad la baza unui fag fragil, inspirând adânc mirosul de sălbatic din jur.Izul de libertate.Mi-am amintit din nou de dorinţa mea de mare, de promisiunea lui Adam, de…de conflictul meu interior.
  Cine m-a pus să vin aici, doar ca să zgândăresc iarăşi vechile răni?Singurul lucru pe care îl puteam face era să mă contrazic încontinuu.

[Bella Emily Rose]

Stiu ca ma majoritatea ii doare in cot de next, but...

Eu cred ca nu ai dreptate , dar din pacate nu prea stiu cum sa iti dovedesc asta .
Totusi am de gand sa iti las un comentariu nesemnificativ , cum stii prea bine .

În ultimele câteva sãptãmâni am observat ceva interesant: uneori, soarta chiar nu se poate abþine, indiferent de om sau situaþie. Învãþasem cã dupã o dezamãgire vine o altã dezamãgire; ca o ironie a sorþii, de fiecare datã când viaþa mea încerca sã-ºi reia fãgaºul normal, ceva trebuia sã mã readucã în prãpastie.
Nu puteam gãsi niciun echilibru firesc.

Destinul adorã sã te joace pe degete; tu nu poþi face altceva decât sã i te supui.Când neaºteptatul se strecoarã în viaþã, tu nu poþi da timpul înapoi ca sã-l repari…eºti obligat sã accepþi ºi sã treci peste toate necazurile.

Partea asta e pur si simplu perfecta . E atat de adevarata .

Cine m-a pus sã vin aici, doar ca sã zgândãresc iarãºi vechile rãni?Singurul lucru pe care îl puteam face era sã mã contrazic încontinuu.

Vreau cat mai repede nextul aici , dar si la celelalte ficuri .
Si fara sa ma contrazici de data asta , te rog .

[Bell Evans]

Am citit cele trei capitole, dar nu am comentat comentez acum si nu ne doare in cot de fic

Capitolul 20

Toate acestea mi le imaginam ca tocmeala fãuritã încã de la începutul omenirii: primeºti ceva…dai înapoi cu prima ocazie.

Mdap..al naibii de adevarat

”Dar…rãmânem la acel poate, banalul adverb predicativ.”

ce sec a sunat asta

“-Era în aceeaºi maºinã cu mine când s-a produs accidentul..ºi eu conduceam.Veneam de la o petrecere ºi bãusem pânã am crãpat

Mm ai mai pomenit pana acum de Evangeline?! parca nu..oricum, interesanta faza cu Matt cel vinovat..daca a baut pana a crapat

bulevard al visurilor pierdute

boulevard of lost dreams in cazul de fata

-Bineînþeles, în afacerile astea am gãsit-o ºi pe Katherine.Prima oarã când am vãzut-o am observat cã semãna izbitor de mult cu Evangelin

uuu iar asemanari intre morti si vii

iar titlul..mi'a placut la nebunie s'a potrivit perfect cu continutul..cu povestea lui Matt

Capitolul 21

.ªtiu, ºtiu, viaþa nu e întotdeauna pictatã în negru…dar, sincer, eu nu vãd niciun strop de alb.

Si nici de roz?

Dead and gone forever.

iar imi aduce aminte de o melodie..

Asta fiindcã ea ºi-a ales…
-Nu veni în faþa mea cu scuze patetice, l-am întrerupt brusc, cu o fluturare scurtã din încheieturã.A fost parþial vina mea; parþial, e moartã datoritã mie.

da..doar partial

-Sora ta, am spus, ascunzându-mi cu greu nerãbdarea.Care e numele ei?
Se uitã la mine cu un amestec de amuzament ºi ezitare.Mai bine nu ziceam nimic.La naiba cu lipsa mea de diplomaþie!
Spre mirarea mea, Adam catadicsi sã-mi rãspundã.Avea aceeaºi mascã calmã pe faþã.
-Evangeline.Numele ei era Evangeline.

tare faza..ca ai facut legatura..asta a legat si capitolele

Zãu, aproape uitasem gustul normalitãþii.

ea era mult prea departe de a fi normala

Capitolul 22

Destinul adorã sã te joace pe degete

cam asa se intampla in majoritatea cazurilor..

era normal sã te conducã profu’ de douãzeci ºi doi de ani acasã, cu maºina lui nouã, dupã ce þi-a dat aºa - zise meditaþii la matematicã?

aa..nu cred

La naiba cu descoperirea trãirilor umane.Ah, apropo, e naºpa sã fii om.Te nãpãdesc numai sentimente contradictorii.Durerea îþi este duºman, dar te întâmpinã ca un vechi prieten.Singurãtatea îºi aºteaptã prada cu o dorinþã inumanã de a pune stãpânire peste toate trãirile.Iar apoi te inundã o furie nestãpânitã ce te face sã doreºti sã nu fii om; furia aceea va fi o parte neintenþionatã din tine pentru toatã eternitatea muritoare.

deci partea asta e preferata mea din tot capitolul

si eu vreau next'ul promit sa comentez mai repede

[Desiree Rose Goth]

Stiu ca ma majoritatea ii doare in cot de next, but...

Eu cred ca nu ai dreptate , dar din pacate nu prea stiu cum sa iti dovedesc asta .
Totusi am de gand sa iti las un comentariu nesemnificativ , cum stii prea bine .

Avand in vedere ca mai nimeni nu comenteaza pe aici, n-am de unde sa va stiu parerea, so...
Ma bucur ca ati trecut si pe aici, Bella, Bell

[Desiree Rose Goth]

N/A: Scuzati de intarziere si.. sper sa intelegeti ceva din toata aberatia de capitol.

Capitolul 23- Angels lie to keep control.

Mergeam cu paşi înceţi spre liceu, sperând să nu atrag atenţia. Mulţi şi-ar dori exact opusul – să fie remarcaţi de ceilalţi , însă eu nu m-am încadrat niciodată în categoria de faţă. Şi , indiferent de câţi oameni susţin că timpul se joacă cu destinele noastre, eu mă îndoiesc sincer că situaţia se va schimba vreodată.
Mereu va fi aceeaşi viaţă plictisitoare, ce o va lua pe cărări fără sens. Lăsând deoparte primele aparenţele, voi fi mereu eu însămi. Plictisită, mi-am ridicat privirea şi am urcat treptele din faţa uşii de la intrare. Apoi cineva mă prinse de mână şi mă trase deoparte.
Gest tipic unor filme de groază cu buget prost. Din păcate, viaţa mea nu primea bani pentru a fi regizată.
Chaz stătea în faţa mea, impasibil, cu braţele încrucişate. Părea la fel de încântat ca şi mine la gândul unei conversaţii.
- Trebuie să vorbim.
De parcă nu îmi era clar ce voia să facă.
- Nu am nimic de discutat cu tine, am replicat, glacial.
Am dat să mă întorc, însă el fu mai rapid. Îmi prinse braţul cu o mişcare sigură, ameninţătoare. Şi strânse. Mi-am înghiţit un icnet de durere.
- Ce naiba mai vrei acum ? am mârâit, ridicându-mi privirea. Faţa lui se afla atât de aproape de a mea încât am avut impulsul de a mă trage înapoi câţiva centimetri; sau, mai bine, câţiva metri.
- Am vrut să vorbesc cu tine. Te-am căutat.. după înmormântare.
Omise faptul că trecuseră câteva săptămâni de atunci. De ce mă cauta din nou , tocmai acum?
Îmi simţeam inima bătând sacadat. Am răsuflat adânc şi am încercat să-mi impun masca aceea rece, expresia indiferentă. Nu că am reuşit eu vreodată să fiu impenetrabilă la durere.
- Şi mie nu îmi pasă,am continuat. Vreau doar să mă laşi naibii în pace şi, eventual, să găseşti pe cineva cu care să ţi-o tragi.
Cuvintele îmi ieşiră înainte să aplic principiul “ gândire raţională”, dar am realizat asta prea târziu; nu mai conta. Mă strânse şi mai tare de braţ , adăugând şi plăcerea unei furii de moment.
Ştiam şi eu cum arăta atingerea mâniei pe piele.
- Mie îmi pasă, răspunse el, făcând abstracţie de ultima parte. E ceva important.
Aş fi vrut să adaug şi “ pentru tine, nu pentru mine..”, dar spusesem deja îndeajuns. Şi când te gândeşti că ziua păruse a se termina fără evenimente de genul acesta..
- Când ai găsit-o pe Katherine…
Am mârâit în surdină ; de ce toată lumea se interesa în privinţa aceasta?
-… ai văzut şi ce a luat înainte să moară. Trebuie să fi fost.. un plic, cu drogul acela.
Am îngheţat, surprinsă. Conversaţia nu mergea pe cursul pe care îl prevăzusem.
- De ce m-ar fi interesat pe mine chestia aia? am ridicat eu din umeri. Chaz, eu cred că tu nu înţelegi. Ce om întreg la cap s-ar fi gândit la aşa ceva după ce şi-a văzut cea mai bună prietenă moartă?
Strânsoarea slăbi şi, în cele din urmă, el îmi dădu drumul. Avea un zâmbet vag întipărit pe faţă, ca şi când ar fi fost mulţumit de răspunsul meu. Se dădu câţiva paşi înapoi, privindu-mi expresia derutată.
- Oricum, de ce te-ai chinuit să mă întrebi aşa ceva?
Curiozitatea întotdeauna înfrânge orice, indiferent dacă eşti sau nu conştient de consecintele pe care le vei suporta.
Zâmbetul de pe faţa lui nu păli – însă, de data aceasta, puteam vedea şi o urmă de neputinţă schiţată pe chip. Neputinţă şi mânie cauzată de ea.
- Nu cred că te interesează, îmi spuse el, încet. Vocea sa nu mai era un praf fin de gheaţă, ci mai degrabă, un gheţar în toată regula. Nu voia să deschidă subiectul acela. Şi ar fi bine să nu menţionezi cuiva ceva despre discuţia noastră, adăugă el.
Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat, fără să se mai uite în urma lui. Am răsuflat uşurată , bucurându-mă că nu sesizase minciuna.
Senzaţia de destindere nu persistă decât câteva secunde. Speram că îmi jucasem bine rolul – la urma urmei, nu trebuia să fiu o străină în propria-mi piele pentru totdeauna. Dacă am izbutit să câştig prin minciună, atunci fiecare întrebare pe care mi-am pus-o în legătură cu Chaz avea un răspuns.
Iar eu ştiam răspunsurile.
Imediat ce am ajuns într-un loc ferit de privirile celorlalţi, am început să caut prin buzunarele ghiozdanului. Cu mâinile tremurânde, am ridicat un plic mic , ce lăsa să se vadă conţinutul lui. Praful alb zăcea împrăştiat prin colţuri.
Uitasem că îl aveam.. asta până ce pomenise Chaz de el. Eram sigură că erau ultimele droguri procurate de Katherine – ultimele droguri pe care le luase. Cele care au ucis-o, în cele din urmă. Mă gândisem să le iau cu mine după ce le atinsesem din greşeală –ar fi fost dovada perfectă de crimă premeditată dacă s-ar fi găsit amprentele mele pe plic. Şi toată lumea ar fi fost încântată să afle că Kate nu s-a sinucis, ci o dementă i-a strecurat nişte droguri în stare pură sub nas..
Am scuturat din cap , privind în gol. Ce legătură avea Chaz cu asta şi de ce m-a luat pe mine la întrebări? Şi ar fi bine să nu menţionezi cuiva ceva despre discuţia noastră… Sunase ca o ameninţare plănuită din timp, scoasă dintr-un film naşpa cu mafioţi. M-am strâmbat, amuzată, însă zâmbetul meu vag pieri rapid. Dacă puneam toate informaţiile cap la cap…
Chaz intrase relativ brusc în grupul lui Katherine, dintr-un motiv pe care ea nu l-a menţionat. Intrase după ce Matt a refuzat să-i mai dea lui Kate drogurile de care avea nevoie…
Ideea ce se contura arăta nebunească, însă avea un oarecare sens. Mi-am dat seama că în tot acest timp mă ascunsesem după fapte, căci nu doream să plec în căutarea adevărului.
Oricât mă străduiam să neg evidenţa, era clar că Chaz îi furnizase droguri lui Katherine în ultimele săptămâni. Ştiuse că îşi lăsase amprentele pe plicul cu praf pe care, în mod ciudat, nu fusese găsit. Atunci am devenit eu suspecta principala şi..
Am înlăturat firele otrăvitoare ale presupunerii mele. Inspirând adânc, am înghesuit pliculeţul într-un buzunar al rucsacului şi am plecat spre sala de curs.
Ce nebunie, să mă gândesc că Chaz putuse să o omoare pe Katherine.. să îl acuz doar din cauza prejudecăţilor pe care le aveam. Am izbucnit într-un râs sec, nervos , iar fata trecea pe lângă mine mi-a aruncat o privire ciudată, plină de milă şi exasperare- în contextul în care mila e o insultă nonverbală la adresa mea.
Hei, măcar cineva se îngrijora de sănătatea mea mintală.

*

Unii se mint pe sine ca să păstreze controlul asupra situaţiei.
Dacă autoconvingerea ar fi fost la fel de simplă şi în realitate, probabil că acum aş fi fost un înger din perspectiva celor din jurul meu. Îngerii ştiu întotdeauna să păstreze controlul..
Lumina soarelui pătrundea cu blândeţe în sală, dezvăluind amorţeala tipică unei după amieze de joi. M-am lăsat să alunec cu coatele pe bancă şi mi-am sprijinit capul în palme. Îmi doream atât de mult ca toate gândurile să dispară.. să nu fie decât un abis confuz, dar liniştit.
Ideea aceea nu voia să-mi dea pace. Într-un moment mă convingeam că nu exista niciun motiv pentru care faptele să nu fie în regulă, iar în următorul.. pur şi simplu, certitudiniele mele se spulberau ca o frunză în bătaia vântului de toamnă. Cu cât mă străduiam să nu îl privesc pe Chaz ca pe un potenţial criminal.. cu atât îmi dădeam seama că nu cunoşteam pe nimeni cu adevărat.
Sincer, nu poţi vedea decât două laturi ale unui om: cea pe care doreşte respectivul să o vezi şi imaginea pe care ţi-o construieşti tu despre el. Pe scurt, nu aveai cum să câştigi.
Clopoţelul sună , fapt pentru căreia îi eram profund recunoscătoare. Nu că m-ar fi deranjat să dorm la ora de matematică- oră la care să comitea discriminare în favoarea mea, dar totuşi..
- Aştept referatele luni, anunţă Adam , pe un ton calm. Şi, după cum am zis, mâine vom da test din ultimele capitole. Sunteţi liberi acum.
Am răsuflat uşurată în timp ce-mi aruncam ghiozdanul pe umăr. Speram, într-un mod naiv, că Adam nu o să mă observe – poate astăzi va renunţa la întrebările de ordin emoţional.
Am aşteptat să treacă ceilalţi elevi, apoi am zbughit-o spre ieşire.
- Vivian, tu mai poţi sta puţin.
Glasul lui era ironic, dur precum catifeaua. Am oftat , gândindu-mă pentru o clipă să nu-l bag în seamă şi să merg mai departe. Dar, undeva înauntrul meu, ştiam că nu puteam juca în felul acesta.
Nu că aş fi vrut să renunţ.
Mi-am întors capul înspre el, fără a încerca să-mi ascund lipsa de chef. Nu avea rost. Adam tot avea să ştie la un moment dat că doar pretind că lucrurile sunt în regulă.
- Vrei să mă întrebi ceva?
Aş fi dorit să ştiu dacă simţea şi el senzaţia stranie de déjà vu ce mă cuprindea şi pe mine. Mă mai aflasem în aceeaşi împrejurare şi altă dată... când Adam mă oprise să plec , folosind numai câteva cuvinte. Ca acum.
Se apropie de mine. Razele soarelui, ce se răsfrângeau în părul lui blond, îmi dezvăluiră seriozitatea de pe chipul lui.
- Ai păţit ceva.
Era o afirmaţie, nu o întrebare, însă am trecut peste acest aspect.
- Poate, am răspuns evaziv.
- Poate că da. Întotdeauna te prefaci dinadins a fi nepăsătoare când ţi se întâmplă ceva rău.
La naiba cu spiritul tău de observaţie.
- Numai că nu prea îţi iese, adăugă el, privindu-mă critic.
Calmul aparent din ochii lui de destinse într-un zâmbet compătimitor. Cumva, gestul acela stârni furia adunată în mine zile întregi; am răsuflat, dorind să mă liniştesc, dar nu am izbutit. Era ca şi când mânia mă împiedica să respir, mocnind surd în capul meu. Îmi pulsa sângele în tâmple.
- Nu înţeleg de ce te-ar interesa pe tine, am trântit cuvintele. Şi ce te face să crezi că într-adevăr ai dreptate? Nu mă cunoşti şi nici nu o vei face vreodată, doar pentru că eşti..
- Cât optimism, mă flatezi.
Îşi încrucişă braţele şi se sprijini de marginea catedrei. Zâmbetul de pe faţa lui era şi mai larg.. dacă se putea aşa ceva.
-… atât de idiot, am terminat, iritată din cauză că m-a întrerupt.
- Asta a durut, să ştii.
Se prefăcu jignit. Mi-am pus mâinile în şold, o mişcare defensivă, privindu-l cu cea mai mare seriozitate de care eram capabilă.
- Vezi, tocmai asta e. Se vede de la o poştă că nu îţi pasă, dar , totuşi.. continui. Nu poţi înceta cu chestiile astea…?
Aveam lacrimi în ochi. Nu ştiam de ce începusem să plâng – o fi fost din vina furiei, a nesiguranţei, sau poate a prostiei. Dumnezeu ştia de ce am avut o reacţie atât de deplasată.
Se apropie din nou de mine, iar eu am dat câţiva paşi înapoi. O lacrimă îmi aluneca nestavilită pe obraz; îi simţeam căldura.
L-am privit în ochi pe Adam, scufundându-mă în verdele lor pentru o clipă ce părea să dureze la nesfârşit. Nu voiam să mă vadă aşa cum eram în realitate – slabă, vulnerabilă… incapabilă să fac ceva ca să împiedic destinul să- şi facă de cap.
Ce îţi mai rămâne când nu mai ai nimic?
Vocea îmi suna frântă când am vorbit.
- Ştii , nu mai contează. Eu doar o să plec şi tu nu ai decât să uiţi ce s-a întâmplat..
Am făcut câţiva paşi înspre uşă, dar mâna lui îmi cuprinse încheietura, obligându-mă să mă întorc spre el. Am mârâit involuntar, gata să deschid o discuţie despre cât de mult îl detestam şi reproşuri de genul ăsta.
Înainte să mă am timp să reacţionez , Adam mă sărută. Şi în acele câteva secunde, mi-am dat seama că exista cel puţin un lucru pe lumea aceasta pe care nu îl puteam controla.

[Bell Evans]

Sfarsitul mi-a placut - din nou - cel mai mult; ai obiceiul ala de a lasa totul in suspans. Si nu pot sa cred ca a trecut atat de mult timp de cand nu a mai comentat nimeni aici si nu ti-a cerut careva un next. Sunt sigura ca am citit capitolul, pentru ca am vazut la un moment dat niste elemente care imi sunau cunoscute. Dar totusi, l-am citit inca o data ca sa imi aduc aminte.

Imi place mult relatia Viviam - Adam; si am impresia ca vor urma lucruri si mai interesante. Si modul ei de a gandi, modul de a reactiona Abia astept un capitol nou si aici, si bineinteles, trebuie sa iti cer si scuze ca nu am mai trecut pe la acest fic. De acum te-ai ales cu mine pe cap, si nu scapi pana nu termini restul fan-fic'urilor incepute :>

[Desiree Rose Goth]

Sincer, mie-mi convine sa te am pe cap ><

Capitolul 24- When all fall down..

• Împotriva oricărei raţiuni, inima îmi bătea cu răsuflări tărăgănate, iar sângele mi se revărsa abundent în vene. Felul în care se contopeau buzele noastre mi se părea ceva natural, firesc, de parcă nu ar fi fost prima oară când ne sărutam.
  Chiar o să las asta să se întâmple?
  Îi simţeam degetele încurcându-se în părul meu, impulsive, dar în acelaşi timp liniştitoare. Mâna mea urcă pe spatele lui, cuprinzându-i fără nicio ezitare umerii într-o îmbrăţişare strânsă. Îi simţeam şi gustul dulce pe buze.
  Şi, da, răspunsul era afirmativ. Chiar aveam să las asta să se întâmple. L-am sărutat cu furie, ignorând partea din mine ce gândea logic, şi uitând , pentru o clipă infinită, de ceea ce se numea control. Puteam avea probleme grave dacă ne vedea cineva, dar oare mai conta asta pentru mine? Mă obişnuisem să încalc toate regulile, fără nicio excepţie.
  Sărutul se termină într-o notă discordantă, ce reverbera dureros în aer. Adam se dădu cu un pas înapoi, dar nu-şi dezlipi privirea de pe mine.
  Tăcerea se aşternu între noi, rece şi moartă, cu parfum de negare acerbă.
  - Nu te uita înapoi , am şoptit, respirând sacadat. Nu mai contează..
  Mi-am trecut mâna pe braţul lui, urcând până pe piept, în dreptul inimii. Îi sesizam bătăile amorţite prin materialul uşor al cămăşii. Adam îşi puse mâna peste a mea, apoi o strânse cu putere.
  - Eu nu înţeleg cum ţi-a trecut prin cap să mă săruţi înapoi, având în vedere că acum două minute erai convinsă că sunt doar un idiot.
  Deliberat, mi-am lăsat capul în jos. Am înghiţit în sec când Adam îmi ridică bărbia cu două degete , obligându-mă să îl privesc direct în ochi.
  - Să ştii că asta doare şi acum, continuă el, serios.
  - Nu-mi cer scuze.. încă sunt de aceeaşi părere.
  Se uită la mine consternat, iar eu i-am zâmbit satisfăcută. Însă am abandonat repede momentul acela de sinceritate şi am revenit la problema principală.
  - De ce ai făcut-o? De ce m-ai sărutat?
  Vocea mea monotonă implica şi altceva în afară de o rugăminte mută. Voiam ca el să realizeze ce făcuse; totuşi, Adam doar îmi răspunse scurt:
  - Pentru că păreai a avea nevoie de aşa ceva.
  - Mhm.
  M-am lăsat pe pieptul lui, apoi am închis ochii. I-am simţit degetele atingându-mi consolator fruntea, şi am oftat.
  - Ai avut vreodată senzaţia că lumea se prabuşeşte , iar tu nu poţi să faci nimic ca să împiedici asta?
  În liniştea adâncă auzeam doar bătăile inimilor noastre, care parcă luptau la unison. M-am afundat şi mai tare în cămaşa lui, inspirând adânc în aşteptarea răspunsului. Prăbuşirea pe care o resimţeam se încadra în definiţii simple : neputinţă pentru că , teoretic, nu puteam fi cu Adam; frică, pentru că unul din oamenii pe care îi cunoşteam s-a dovedit a nu fi ceea ce părea.
  Exasperare pentru că ziua încă nu luase sfârşit.
  Mi-am ridicat capul ca să-l văd pe Adam zâmbind gânditor.
  - Uneori.. şi ştii ce fac întotdeauna? Pretind că toate sunt în regulă ; fug de tot ceea ce înseamnă realitate.
  
  
  *
  
  
  Mi-ar fi convenit ca să fug şi eu de realitate. Puteam spune că era o investiţie bună. Să-ţi închizi gândurile într-o cutiuţă şi să o părăseşti într-un loc uitat de lume.
  Însă la mine se întâmpla altceva. De fiecare dată când totul pare perfect trebuie neapărat să se petreacă ceva care să-mi întoarcă lumea cu susul în jos. Era deja o regulă în viaţa mea să îmi găsesc locul printre rămăşiţe.
  Măcar ziua de azi aproape s-a terminat , am bolborosit în sinea mea, în timp ce mă îndreptam spre casa. ”Mâine” se contura ca o noţiune îndepărtată în mintea mea – îmi tot spuneam că viaţa mea va intra pe alt făgaş mâine.
  Mda, sigur.
  Am inspirat adânc şi am urcat treptele casei. Cumva, pulsul se accelerase, inducându-mi o stare de amorţeală continuă. Deja mă gândeam la faptul că trebuia să-mi pun ordine în gânduri ; şirul de imagini întrerupte , însoţit de gustul ireal al buzelor lui Adam, îmi cam crea probleme în legătura cu coerenţa.
  Un fior mă cuprinse în momentul în care mi-am plimbat mâna pe clanţa uşii. De parcă ştiam că ceva rău se petrecuse… şi, totuşi, am clătinat din cap şi am izbucnit în râs. Câţ de copilăroasă puteam fi în faţa premoniţiilor.
  Uşa s-a deschis imediat ce am împins-o, o silenţioasă invitaţie. Am fost surprinsă la început, având în vedere că mama nu se afla niciodată acasă, dar am acceptat repede coincidenţa. Am păşit înauntru, căutând din priviri o persoană ce nu se afla acolo.
  - Mamă ?
  Nu-mi răspunse nimeni.
  Am trântit ghiozdanul pe canapea, dărâmând o pernă micuţă. Mi-am încrucişat braţele, aşteptând ca cineva să mă întâmpine de la etaj. Sau să mă sperie. Lucruri de genul acesta, lucruri ce se petrec în familii normale.
  Apoi mi-am amintit că o găsisem pe mama plângând azi dimineaţă. Îngropasem acea imagine undeva în adâncul meu fiindcă mă preocupaseră alte gânduri atunci. Mai exact, perspectiva jalnică asupra vieţii mele. M-am simţit brusc egoistă din cauza că nu dădusem atenţie decât mie.
  Am tras aer în piept şi am strigat încă o dată:
  - E cineva acolo ?
  Perdelele din sufragerie foşniră uşor. Când le-am dat la o parte, am remarcat că s-au mişcat datorită ferestrei deschise.
  Inevitabil, devenisem paranoică. Am suspinat şi m-am îndreptat spre scările ce duceau spre primul etaj. În clipa în care mi-am plimbat degetele pe suprafaţa netedă a balustradei, mi-am dat seama de ironia sorţii.
  Mai exact, mi-a revenit în faţa ochilor vechiul meu vis, cel în care strigam, strigam în timp ce totul se prăbuşea. Aceeaşi senzaţie de vulnerabilitate mă cuprindea şi acum în capcana ei. Răsuflând sacadat, am urcat scările două câte două, împiedicându-mă în graba mea.
  Mă simţeam de parcă aş fi stat deoparte, privind scena ce se desfăşura în jur; un simplu spectator, nu un actor în scena vieţii lui. Secundele treceau cu încetinitorul şi aveam impresia că vedeam neclar, în ceaţă, deşi îmi păstram logica limpede.
  - Nu, am şoptit când am păşit în dreptul dormitorului.
  Sentimentul de déjà vu deveni şi mai pregnant în momentul în care am alergat în cameră şi m-am pus în genunchi. Mama zăcea întinsă pe spate, cu ochii închişi şi cu braţele în lături.
  Era ca şi când aş fi găsit-o pe Katherine moartă pentru a doua oară.
  Mâna ei era rece atunci când i-am luat-o cu delicateţe. Confuză , am realizat că lacrimile îmi brăzdau obrajii, iar buzele îmi tremurau nestăvilit – semne de nesiguranţă. Am atins în treacăt şuvitele bogate de păr ale mamei, dezvăluindu-i chipul, privind ce a mai rămas din ea.
  - Îţi aminteşti de ziua în care ne-am mutat în casa asta? am murmurat , ameţită din cauza lacrimilor, fără să remarc că vorbeam cu un cadavru. Ai promis că vom fi fericite într-o bună zi.. dar nu mi-ai spus că fericirea este iadul personal al fiecăruia.
  Am zgâlţâit-o de umeri, de parcă aş fi aşteptat un răspuns. Capul i se mişcă uşor şi, din cine ştie ce motiv, am început să râd. Am dat la o parte o cutie aproape goală de pastile, apoi m-am întins lângă mama mea, cuprinzându-i talia cu braţul. Mi-am imaginat că totul va fi în regulă, că aveam doar un coşmar care va lua sfârşit în curând.
  În îmbrăţişarea mamei era atât de uşor să-mi închipui că mă aflam acasă. Am închis ochii, liniştită.
  Picături de apă se izbeau fin de fereastră. Afară ploua.