Dragon blood

[Julieta D. Thibault]

EMA & JULIETA

• In incercarea de a cauta ceva si a nu gasi, Julieta mereu se afla intr-o situatie dinasta. Mereu cand cauta ceva nu gasea, iar cand nu cauta se impiedica de ele. Ofta scurt si continua sa-si caute bratara de la mama ei si nu o gasea nicicum. Insa brusc observa ceva sclipitor sub masuta si se napusti repede spre ea. Se pare ca, catelusa ei inca se juca cu lucrurile ei si ura sa faca lucrul asta, dar nu avea sa o condamne..sa stai toata ziua in casa poate deveni enervant si plictisitor.
  
  Merse tinta spre dulap si se imbraca cu o pereche de jeansi stramti, un maieu rosu cu o funda mare tot rosie si o pereche de tenesi albi. Iesi val-vartej din casa si porni spre padure, in cateva secunde "disparu si aparu" fix in Padurea lui Dean, un loc perfect sa-ti petreci ziua aici pentru a te relaxa sau a-ti pune ordine in ganduri.
  
  Se intoarse brusc auzind un sunet si o observa pe Ema.
  -Ema!

[Ema Snow]

Degetele lungi mangaiara penele albe ale bufnitei. Trecuse ceva vreme de cand Ema nu mai avusese grija de moralul lui Artemait. Nu cine stie ce, dar suficient de multa vreme incat bufnita sa refuze sa mai duca scrisorile Soimencei.
" Eii... Artie!" Ema aproape ca latra cuvintele cand bufnita o ciupi de deget, vanandu-i atentia. Insa nu apuca sa spuna ceva. Sunetul inconfundabil al unei aparitii se facu auzit, iar fata isi intoarse privirea. [i]' Julieta?'[/b] Abia daca observa ca nu era decat un gand, ca nu-i daduse glas, dar Ema se culese imediat de la baza copacului la care statea. Artemait i se muta din poala pe antebrat.
Cand si-a auzit numele, nu mai era niciun dubiu, iar Ema s-a grabit sa o imbratiseze pe Cercetasa.
" Julieta! Ma bucur sa te vad!" spuse pe nerasuflate. " Ce faci pe aici?"

[Julieta D. Thibault]

• Inghiti in sec si zambi cand o vazu pe Ema. Nu o mai vazuse demult, dat fiind ca ea mersese intr-o mini-vacanta si cam uitase ce se intampla pe la castel, dar pe Ema nu o vazuse cam de o luna si ceva. Se imprietenisera chiar langa lac si tinea mult la ea, putea sa-i povesteasca orice stiind ca nu avea sa afle tot castelul, caci asa se intampla deobicei.
  
  - Si eu ma bucur sa te vad. Nimic important, ma plimbam doar, stii tu..rutina mea zilnica de mers prin padure. continua ea zambindu-i stiind ca Ema sigur venise pentru ceva anume. Observa bufnita de pe mana si ei si incepu sa rada, era asa simpatica..iar cercetasa era un fan al animalelor.
  
  - Ce face Artemait? continua ea si merse langa bufnita sa o admire, era superba..si ei i placeau bufnitele, dar ramasese la catei. Iar tu ce faci pe aici?

[Ema Snow]

Ema nu se opri din zambit. Se bucura ca totul era in regula. Din cine stie ce motiv, fiecare persoana pe care o intalnea in Padurea lui Dean trebuia sa aiba o problema serioasa, de la o mana rupta pana la amenintari cu moarte. Se abtinu cu greu sa nu-si dea ochii peste cap.
Cand Julieta se apropie de Artemait, aceasta isi umfla penele si isi ridica ciocul, luand cea mai impozanta pozitie realizabila. Soimeanca chicoti.
" Imi platesc datoria fata de Inaltimea sa..."
Artemait isi infoie aripile, aratand mai 'regal' ca niciodata. Scena nu dura mult, iar bufnita isi intoarse capul intr-un unghi ciudat sub atingerea Emei. Tanara mai ca isi imagina un caine ce se intoarce pe spate ca sa fie mangaiat pe burta.
" E cea mai rasfatata bufnita pe care o cunosc!" sopti cu un ton ciudat. " Trebuia sa o scot la o plimbare ca sa-i pot trimite surorii mele o scrisoare. Bufnitele scolii sunt eficiente, dar daca as trimite una din ele, Artemait nu mi-ar mai face niciun serviciu pentru urmatorii doi ani. [i]Nu ca ar avea alta datorie...[i]"
Ema isi privi bufnita si ridica o spranceana, accentuand sarcastic ultima propizitie. Se reintoarse spre Julieta.
" Sa lasam asta... Ce ai mai facut tu?"

[Julieta D. Thibault]

• Incepu sa chicoteasca la vorbele Emei si sa vada eleganta cu care se prezenta bufnita. Intradevar ele trebuiau alintate si mereu isi dorise si ea o bufnita dar prefera sa le foloseasca pe cele de la castel caci pareau mult mai eficiente si nu trebuia sa le dai nimic, chiar daca cercetasa mereu le rasplatea cu cate ceva cand stia ca scrisoarea ajunsese la destinatie, era un obicei de al ei..asa facea si cu catelusa ei.
  
  Isi dadu o mana prin par si continua sa priveasca jocul cu care Ema isi alinta bufnita si apoi zise:
  - Bufnitele sunt simpatice si mereu vor fi, in plus Artemait le intrece pe toate. continua ea si apoi se aseza pe o buturuga oftand,
  
  - Nimic interesant, ca deobicei rutina zilnica a mea..la castel, prin Hogsmeade, plimbari, vacante. Dar tu? zise ea fixand-o cu privirea apoi pe soimeanca, era simpatica. Simti cum un vant rece i trece printre buclele satene si inchise ochii pentru cateva secunde, simtind parca ca era doar ea singura si natura. Dar isi reveni in scurt timp la starea initiala.

[Ema Snow]

Artemait nu mai putea de mandrie, iar Ema se vazu nevoita sa-si scuture bratul de cateva ori. Bufnita isi lua zborul plina de indignare. Nu era ceva secret faptul ca Ema si Artie se ciondaneau, desi tineau una la alta. Soimeanca crescuse alaturi de albicioasa impanata si nu-si putea dori alta, dar uneori era suficient. Bufnita ateriza aproape de Julieta, aruncand ocazional priviri mortale spre stapana sa.
Ema isi intinse mainile in laturi, lasand vantul delicat sa-i fluture camasa descheiata. I se pusese piticu' in ultima vreme sa poarte camasi peste tricouri, desi nu-si putea explica de unde ii venise dorinta asta. Oricum, stia ca mintea ei este suficient de complicata si fara sa analizeze impulsurile de moment. Se aseza langa Cercetasa, cu privirea atintita spre umbrele padurii.
" Nu ma pot lauda cu ceva interesant..." se stramba ea. " Singurul lucru 'memorabil' e faptul ca am reusit sa invat o carte de psihologie. E folositor sa citesti pentru ce va urma dupa terminarea scolii, dar na... uneori pur si simplu nu-ti trebuie..."
Ema se intreba daca nu cumva vorbele ei isi pierdusera sensul. Atentia ii fugea mereu spre copaci, iar gandurile se prindeau in cuvinte. Cat mai subtil posibil, verifica daca inca mai avea bagheta agatata de curea. Odata lamurita problema, se intoarse sa-i zambeasca Julietei. " Scuze... m-a luat valul"

[Julieta D. Thibault]

• Ofta scurt si i facu semn la Ema sa o urmeze. Voia sa se plimbe putin pentru a se destinde, in fond pentru asta venise nu? Calca usor pe frunzele care se asterneau pe jos din cauza ca, cazusera din copacii inalti. Pamantul era moale datorita ploii care fusese si inca avea sa mai fie sigur, spera doar ca ele sa nu mai fie acolo cand ploaia avea sa se astearna din nou peste padure si Hogsmeade. Iubea ploaia, era ceva ce o facea sa se relaxeze la fel ca si marea.
  
  Brusc in minte i se derula tot filmul cand fusese cu Arty la mare, experienta uluitoarea putea sa zica si era ceva ce i placuse sa faca, persoana iubita si marea completau perfect peisajul minunat pentru ea. Inghiti in sec si se intoarse spre Ema, zicand:
  - Interesant, si eu am citit o carte de psihologie anul trecut, insa am renuntat caci devenise o enigma pentru mine.
  
  Insa brusc auzi un fosnait si nici nu apuca sa zica nimica caci dintr-o parte in alta a tufisurilor o creatura neagra sarea dintr-o parte in alta. O trase pe Ema langa ea, zicand:
  - Se pare ca nu suntem singure. continua ea scotandu-si bagheta.

[Ema Snow]

Soimeanca isi trase bagheta de la curea si se apleca usor in fata, cu ochii mereu pe miscarea creaturii. Era ingrozitor de rapida. Ema nu-si amintea sa mai fi vazut ceva asemanator. Ce-i drept, nu prea isi putea da seama ce era. Remarca faptul ca era de un negru nobil, destul de mare si cu o forma nedeslusita. Creatura avea o gratie extraodinara in sariturile acelea.
Ii veni in minte imaginea lui Touplenden, un dragon Negru Vienez de la Sanctuar. Neagra si supla, Toup o sfida mereu cu ochii ei mari si albastri, dar o lasa sa ii mangaie solzii matasosi de pe cap din cand in cand. Sa stea in preajma unui Negru Vienez era o senzatie plina de adrenalina. Mereu in tensiune, in asteptarea momentului cand va sari la tine, dar totodata relaxat, privind in ochii mari si comparand dimensiunile corpului.
" Gratie mortala..." sopti usor Ema, apropiindu-se de Julieta.
'Intrusul' paru sa o auda. Isi intoarse brusc capul si facu o miscare rapida spre ele.
" Lumos maxima!" spuse tanara cat de calm, iar creatura se retrase din fata luminii.
Cu pasi mici, dar incercand sa para cat de impunatoare se poate, Ema inainta, facandu-i semn Julietei. Trebuia sa afle ce era fiinta ghemuita acum sub lumina puternica din varful baghetei, la cativa metri in fata lor

[Julieta D. Thibault]

• Inghiti in sec si se lipi aproape instantaneu de un copac din apropiere dar era si aproape de Ema. Ciudat, chiar nu putea sa aiba si ea o noapte linistita fara sa pateasca ceva? Se pare ca era predestinata sa i se intample mereu ceva, dar tot mereu sa scape vie. Inghiti in sec si isi puse mana la curea unde simti cutitul care il avea legat, parca innebunise dar prefera asa decat sa fie moarta sau mai bine zis torturata.
  
  Ofta scurt si tresari cand soimeanca vorbi, injura in gand..era genul care sa se sperie repede de lucrurile aparute brusc, dar niciodata nu se speria de ce trebuia. Isi dadu o mana prin par si dadu negativ din cap. O privi pe Ema timp de cateva secunde ca si cum ea ar zice " Ce-a fost asta?"...iar cercetasa ar raspunde " Nu stiu..", dar incerca sa-si alunge gandurile negative, de ce sa nu gandeasca pozitiv?
  
  Se apropie usor de creatura care se retrase din fata luminii si o studie indeaproape. Nu stia ce era. Isi ridica mana asupra ei vrand sa o atinga dar aceasta fugi rapid in inima padurii.
  - Ei, se pare ca norocul nu e de partea noastra.. continua ea uitandu-se la soimeanca.

[Ema Snow]

Urechile mari si date pe spate, ochii ce priveau cu atentie...
Ema tresari, luata prin surprindere de retragerea creaturii. Se intoarse s-o priveasca pe Julieta.
" Acum depinde de ce intelegi tu prin noroc..." vorbi ea incet. " Nu bag mana in foc, dar cred ca acela era un pui de Negru Vienez"
Dand glas gandurilor, Soimeanca se apropie de locul unde cu doar cateva clipe inainte se ghemuise ciudata fiinta. Nu mai auzise de prezenta dragonilor in Padurea lui Dean, dar invatase de-a lungul vietii ca nimic nu e imposibil. Ofta, iar privirea i se fixa pe pata intunecata de pe pamant. Curioasa din fire, o atinse cu degetul. Ema isi ridica mana si o intoarse spre Cercetasa.
" Ce zici? Mergem dupa el?" o intreba ea, stergandu-si sangele de pe deget de plantutele din jur.
Isi privi pielea relativ curata si nu schita niciun gest in timp ce urmarea linia de pe index. Ema isi amintea foarte bine cum capatase cicatricea aceea. Si atunci avusese de a face cu un animal, un inorog, doar ca acela era mort de-a binelea, nu doar usor ranit. Nu era ceva ce iesea foarte usor in evidenta, dar o deranjase prezenta acelui semn. Totusi, dupa atatia ani, tanara se obisnuise, iar cicatricea devenise o parte din identitatea ei.