The vast compass of the ocean

[Melanie K. Gulden]

• Melanie se înfurie la auzul răspunsului lui. Făcu câţiva paşi şi puse o palmă ferm pe masă.
  - Ascultă-mă, e important! îi explică ea înverşunată. Acest cârlig nu e deloc un obiect ca şi celelalte obiecte. E un talismant.
  Îi întinse înapoi cârligul, simţindu-se ca şi cum l-ar lăsa fără apărare fără el.
  - Nu ştiu dacă tu ai mai auzit vreodată de talismane, însă acesta are o putere enormă, şopti ea, privind speriată cârligul. Mi-a arătat istoria lui. A fost făurit de un goblin, în forma unui medalion lucrat meticulos, peste care s-a răsfrânt respiraţia unui dragon pentru a-i oferi magie şi putere. Apoi, a fost vândut unei femei. Nu pot să înţeleg întreaga poveste, dacă nu mi-o spui şi tu pe a ta. Habar nu am cine e acea femeie, însă i-a dat talismanul unui copil. Căruia i-a fost... furat? S-a transformat în cârlig doar pentru că ştia că de acest lucru are stăpânul lui nevoie. Tu.
  Îl privi, încercând să-l facă să înţeleagă câtă putere ţinea el în acel cârlig vechi, câtă magie. Nu mai întâlnise un obiect cu o putere ca şi aceasta niciodată. Se întrebă dacă Marcia ar fii reuşit să-l descifreze în totalitate. Se înfioră când îşi dădu seama ce ar face Marcia şi setea ei de putere dacă ar pune mâna pe cârligul lui James.
  - Te rog, spune-mi de unde îl ai.

[James R. Nolan]

• James se încruntă, însă trată cu seriozitate toată povestea pe care Melanie i-o spunea. O trata astfel, pentru că avea sens şi pentru că răspundea la unele întrebări care îl bătuseră la cap mult timp.
  Dar...era imposibil. Hoţii luaseră talismanul cu ei, nu? Cârligul fusese aruncat pe jos de unul dintre ei. Mereu se întrebase de ce au făcut asta.
  Hook oftă. Bine. Trebuia să îi spună povestea, nu avea de ales.
  'Părinţii mei erau marinari,' începu el, pe o voce ironic de entuziasmată. 'Vaporul a fost jefuit şi mama mi-a dat un talisman pe care să îl port la gât, numai că hoţii mi l-au luat. Ţineam talismanul în mâna stângă şi nu voiam să le dau ce le trebuie.' Ridică mâna care acum era fără cârlig, scuturându-o uşor în faţa ei în semn de explicaţie. 'Au aruncat cârligul pe jos, dar e imposibil să fie talismanul. Ascultă, talismanul era un medalion când hoţii mi l-a luat. E posibil să fi fost un cârlig când mi l-au dat înapoi?'

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îi ascultă cu atenţie vorbele, încercând să nu bage în seamă sarcasmul şi ironiile. I se părea oribil ceea ce i se întâmplase. Se întrebă ce fel de om taie mâna unui copil doar pentru a lua un talisman ce era posibil să nici nu fie valoros.
  - Exact asta a făcut, spuse Melanie sumbru. Când jefuitorii ţi l-au luat era încă un medalion, însă, în momentul în care mâna ţi-a fost tăiată, el s-a transformat în cârlig.
  Oftă şi privi ciudat cârligul de pe masă. I se părea fascinant şi înfricoşător în acelaşi timp. Ştia că nu era viu, însă ştia şi faptul că avea un simţ care îl făcea să se transforme în obiectul de care avea săpânul său nevoie cel mai mult.
  - Ar trebui să fii mândru, spuse Melanie, luând cârligul, având grijă să nu-i atingă metalul, şi luându-i braţul stâng a lui James. Nu mulţi au ocazia să vadă aşa ceva, darăminte să stăpânească.
  Îi puse cârligul înapoi cu un clic.

[James R. Nolan]

• James privi cârligul din faţa lui, însă cu aceiaşi ochi cu care îl privise şi cu o seară înainte. Acela era cârligul lui, era arma lui permanentă, mâna lui. Iar acum că ştia că era şi talismanul acela pe care mama sa i-l lăsase, simţea că trebuia să protejeze cârligul şi mai mult.
  Obicetul acela îl definea, lucru ce îl surprinse. Fără cârlig, nu mai era niciun Hook, doar un James banal.
  Zâmbi la auzul cuvintelor lui Mel.
  'Mândru aş fi fost dacă aş fi avut două mâini şi un medalion la gât care să nu ştiu ce înseamnă,' spuse el, relaxat. Apoi se apropie de ea, nasurile lor fiind la o distanţă de mai puţin de doi centimetri. 'Dar merge şi aşa.'
  Zâmbi şi se depărtă de ea, aşezându-se din nou la masă, însă fără cea mai mică intenţie de a mânca. Îi trecuse foamea şi pofta de mâncare nu era chiar în stadiul cel mai grandios la acea oră.
  

[Melanie K. Gulden]

• Melanie se mulţumi să-l privească şi să tacă. Era perfect conştientă că el îi ocupa spaţiul personal, însă se obişnuise atât de mult cu comportamentul lui James încât începu să nu o mai deranjeze.
  Îşi dădu seama că astăzi era ultima zi în care el mai stătea aici şi că mâine dimineaţă probabil va pleca. O surprinse un seniment de părere de rău şi singurătate. Şi ce va face după? Se va întoarce la cartea ei, încercând să ignore ultimele întâmplări, obişnuindu-se cu ideea că nu avea să-l mai vadă niciodată?
  Îl văzu pe James aşezându-se la masă, însă ea rămase nemişcată. Aruncă o privire pe geam. Soarele strălucea rece, reflectându-se în zăpada strălucitoare.
  - Ai chef de o plimbare? îl întrebă Melanie pe bărbat, întorcându-se zâmbăreaţă spre el.

[James R. Nolan]

• James se sprijini de spătarul scaunului, destul de îngândurat, privind din când în când cârligul, apoi pe Melanie.
  Era ciudat cum de primise ajutor şi lăcaş sub acoperişul acelei case de la femeia asta care altfel nu avea nicio legătură cu el. Nu era în stilul lui să se gândească la faptul că nu merită ceva, însă de data asta, faptul că dăduse peste casa lui Mel şi că ea chiar îl primise înăuntru i se părea un miracol.
  Zâmbi la întrebarea ei şi se ridică de pe scaun.
  'Mai întrebi?'
  Ieşiră din camera de zi, lăsând salata exact acolo unde era şi James o luă spre 'camera lui' ca să se îmbrace. O lăsă pe Melanie şi intră în încăperea destinată şederii lui, închizând uşa după el. Se aşeză pe pat, privindu-şi ghetele negre, murdare şi jerpelite cu un zâmbet. Se încălţă cu ele repede, apoi ieşi din cameră, luându-şi de pe micul cuier haina neagră cu care venise.
  'Eşti gata?' strigă, ajuns la uşa camerei lui Melanie.

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îi zâmbi şi îl urmă în coridorul familiar. Intră în camera ei, încălţă nişte ghete maro lungi până sub genunchi, care şi aşa nu se vedeau sub rochie şi îşi luă pelerina îmblănită. Auzi un eşti gata la uşa camerei sale, aşa că se îndreptă spre ea şi o deschise, găsindu-l pe James în prag. Avea vaga impresie că îi plăcea prea mult cum hainele lui îi lăsau pieptul gol, însă trecu asta cu vederea, încercând să se gândească la altceva.
  - Unde vrei să mergem? îl întrebă Melanie, trecând alături de James prin camera de zi şi deschizând multele închizători ale uşii. Putem merge la centauri, deşi nu cred că vor fii prea fericiţi dacă te aduc şi pe tine. Cred că ştiu unde se află un unicorn, însă e puţin plictisitor să priveşti un cal cu corn cum paşte. Oh, dacă vrei, putem merge la lacul ăla unde a găsit Harry Potter sabia lui Cercetaş...
  De pe acum erau afară şi Melanie continua să trăncănească, închizând uşa cu mai multe chei şi protejând-o cu câteva vrăji.

[James R. Nolan]

• James zâmbi când o văzu pe Melanie în faţa lui, îmbrăcată cu o pelerină lungă şi cu blană pe deasupra rochiei maro cu ornamente florale. James era destul de mirat de stilul de îmbrăcăminte a lui Melanie, deşi nu punea accent pe el. Nu se uitase niciodată până atunci cum era îmbrăcat cineva din jurul lui, însă Mel avea ciudăţenia aceea specifică lui de a păstra hainele oarecum medievale şi de a ţine îmbrăcămintea vrăjitorească în viaţă.
  Mereu privise vrăjitorii care se îmbrăcau în haine de Încuiaţi când nu era nevoie cu un fel de superioritate amestecată cu scepticism şi amuzament.
  Ieşiră din casă, James ascultând toate variantele lui Mel de a-şi petrece timpul prin pădure.
  'Să mergem la lac,' spuse el, zâmbind. Oriunde s-ar fi simţit bine, însă voia neapărat să vadă lacul ăla.

[Melanie K. Gulden]

• După ce se lămuri în legătură cu locul în care urmau să-şi petreacă timpul, Melanie începu să-şi stabilească o rută în minte. Ştia pădurea asta destul de bine, având în vedere faptul că locuia aici de un an şi ceva. Îi plăcea că era izolat şi nu mulţi se avântau pe aici, ceea ce o făcea să se simtă în siguranţă. Desigur, avea nevoie de multe măsuri de protecţie împotriva animalelor ce ar putea să o omoare oricând, de aceea casa ei era aşa blindată.
  - Ştii, de fapt, lacul ăla nu prea are nimic special, îi spuse Melanie, făcându-şi loc prin tufişuri acoperite de zăpadă. Am mai fost acolo de câteva ori, e doar o băltoacă ciudată.
  Nu i se părea nimic interesant, deşi voia să meargă acolo prin simplul fapt că era familiarizată cu locul. Îi plăcea să se afle în locuri pe care le ştia, unde ştia unde s-ar putea ascunde duşmani şi pe unde ar trebui să o ia în caz că se întâmpla ceva rău.
  - Probabil ţie ţi se pare foarte plictisitoare toată chestia asta cu pădurea, făcu Melanie ironică. Ce e asta pe lângă Neverland şi lupta cu Peter Pan?

[James R. Nolan]

• James zâmbi, urmând-o prin pădure relaxat. Cam ştia că Melanie ar fi putut să îl ducă oriunde voia ea fără ca el să ştie unde merg, mai ales pentru că, înainte să dea de căsuţa ei, se pierduse de câteva ori prin pădurea aia plină de copaci.
  'Nicio baltă nu e plictisitoare dacă ştii cum să te uiţi la ea,' zâmbi el, ridicând din sprâncene. James ştia să gândească în profunzime lucrurile, însă îi era lene mai mereu, lucru care ducea la expresii şi vorbe pe care nici el nu le înţelegea. Ca acum. Totuşi, dacă cineva îi cerea să explice, ştia cum şi ce să spună ca să pară mult mai inteligent decât era defapt.
  Râse.
  'Ai ceva cu Neverland, nu?' zâmbi el, ridicând din umeri. 'Nu, pădurea nu e acelaşi lucru cu oceanul şi pot spune că e mai plictisitoare decât corabia în bătaia vântului. Însă cu darul meu înăscut de a mă orienta foarte bine pe uscat, am reuşit să o transform în ceva mult mai complicat şi mai aventuros decât este defapt.'