Don't dare to cry

[Rosalie Vivienne Alden]

Fata daduse afirmativ din cap. Ascultase cu mare bagare de seama tot ceea ce Ema ii povestise si incepea sa creada ca avea dreptate. Macar asa .. cum fusese singura a aflat ca totusi mai exista si cineva bun in aceasta poveste, cineva care le dorea inca binele era acolo. Ei bine, asta era ciudat, caci nu se putuse gandi la nici macar o persoana. Sa fi fost cineva din familia Emei sau din fosti prietenii apropiati din Ordin ai tatalui sau? Inchise ochii si scuturase usor, usor din cap. Prefera sa nu se mai gandeasca la toate aceste detalii pana nu era momentul potrivit. Nu voia sa fie luata prin surprindere cu cine stie ce noua poveste, dar nu voia nici sa puna accent doar pe asta si sa uite de problemele de acum.
"Da, draga mea .. inteleg si ma bucur ca ai trecut si peste aceasta greutate, iar in legatura cu acea persoana .. hmm, nu stiu cine putea fi, dar presupun ca vom afla la momentul potrivit." , spusese Rosalie plina de speranta. Trebuia sa fie neaparat un final fericit, caci daca nu era fericit, nu era finalul . Clar !

[Ema Snow]

• Ema aproba usor cu o miscare a capului. Se mai intamplase asa si inainte. Nu aflase anumite lucruri si nu se intamplasera anumite evenimente daca nu venise timpul ca acelea sa se intample. Era poate putin haotic si era poate putin dubios in anumite aspecte, dar era un licar de speranta in toata tevatura. Asa ca isi permise sa spere. Era bine. Abia acum realiza ca a spera nu era una din actiunile ei preferate in ultimul timp. Abia daca mai indraznea sa priveasca cu optimism spre anumite subiecte. Isi alunga repede gandul din minte. Acum nu avea rost sa-si piarda timpul cu asta. Nu ajuta la nimic. Nu o ajuta nici pe ea, nici pe Rose. Si nici pe orice persoana care mai indraznise sa continue povestea alaturi de ele. Asta fusese un adevarat razboi, cu aliante formate si rivali pe masura. Acum, in lipsa pericolului iminent, trupele se destramasera. Prieteniile ramasesera, desigur, insa multi soldati ramasesera tacuti, vazandu-si de propria viata. Multi plecasera de la Hogwarts, iar Ema realiza ca, daca nu ar fi venit ca sa recupereze anul pierdut, asa ar fi si ea. Si realiza ca la anu' va fi plecata, lasand loc urmatorilor. Agnes, Arlin, Hawkeye, Irine, Ozzy, Cassandra, Jason... Toate pareau nume noi si stranii in urechile ei. De parca nu faceau parte din acelasi grup cu ea. De parca nu ii erau prieteni. Ii erau, desigur, doar ca ei nu traisera alaturi de ea sau de Rose.
  " Spune-mi ce ai mai facut tu" murmura Ema, vanand un subiect.
  

[Rosalie Vivienne Alden]

Se uita in dreapta si in stanga mai agitata ca niciodata, mai dornica decat de obicei sa nu cumva sa apara Myrtle. Era chiar ciudat cum de nu venise pana atunci, dar ii facea bine. Putea sa rasufle usurata, caci nu auzea acel planset infiorator, acel planset exasperat care o ducea intotdeauna cu gandul la partile rele din viata sa .. si .. doar nu era un secret pentru nimeni ca nu erau prea putine. Daca ar fi sa faca o balanta intre bine si rau cu siguranta momentele rele castiga .. Desi bineinteles, cele bune isi au efectul mult mai surprinzator. Se trezise din visare horatandu-se sa ii raspunda dragei sale prietene.
"Mai nimic .. Ca de obicei. Nici nu mai stiu ce s-a intamplat, sincer. Atatea pe cap. De la intamplarea cu noi micute nu am mai avut parte de nimic palpitant! Stii .. uneori imi lipsesc momentele de adrenalina!" , adaugase Soimeanca ultima propozitie cu o tonalitate usor ciudata , cu un ranjet puternic si pufnind usor in ras, mai apoi. Ciudat .. ciudat,ciudat, totul era ciudat in jurul sau, a lor, mai exact..

[Ema Snow]

• Ochii verzi se fixara asupra Rosaliei, iar pe buzele Emei aparu treptat un zambet bland. Intelegea perfect nevoia de adrenalina. Atat ea, cat si Rose, trecusera prin experiente inedite si stresante la varste fragede. Ema nici macar nu atinsese varsta majoratului atunci cand avusese loc prima intalnire cu Porrin, pe cordiforul de la etajul VII. Asa ca acum, cand viata parea sa fi luat in sfarsit o pauza de la toata aglomerarea, Ema se simtea batrana. Ca si cand nu ar fi trait doar nouasprezece ani, ci sute. Pentru ca totul isi marcase traseul in chipul si personalitatea ei. Chiar si anul in care fusese departe de Hogwarts imprimase ceva nou. Fata era mai palida, ochii, desi aveau aceeasi culoare, isi pastrau un element intunecat, nu mai zambea la fel de mult ca inainte si cu siguranta radea mult mai tacut acum. Era la fel de scunda ca intotdeauna, insa se misca cu mai multa atentie prin jur, mai usor si mai pisicesc. Intamplarile recente o facusera sa fie mai sobra si sa acorde mai putina incredere. Devenise cumva rece, ostila, dar inca era ea. Depindea de moment. Prezenta adrenalinei nu facea decat sa combine cele doua fete ale Emei. Sa fie ea cea mica, speriata si prostuta, dar sa fie in acelasi timp membra a Ordinului, precisa si mereu gata de actiune.