The vast compass of the ocean

[Melanie K. Gulden]

• Melanie simţea în sânge fiecare mişcare a inamicului ce înconjura luminişul, probabil încercând să găsească vreun punct slab în apărarea fetei. Ei bine, fata nu va aştepta ca asta să se întâmple. Îl urmări, propulsând săgeată după săgeată, până când Topi se opri brusc şi se aruncă în luminiş.
  Melanie îşi încordă arcul şi propulsă săgeata înspre siluetă, exact în momentul în care auzi o voce cunoscută strigând-o pe nume. Cât timp săgeata vâjâia prin aer, expresie fetei se schimbă dintr-una de hotărâre acerbă şi suferinţă, într-una surprinsă.
  James era la marginea luminişului. Niciun Topi. James nu era cadavrul. El era viu.
  Melanie înregistră încet aceste noi descoperiri. Totuşi, când îşi dădu seama ce însemna acest lucru, îşi ridică privirea. James o privea de la marginea luminişului, cu săgeata ei înfiptă în umărul drept.
  Melanie scăpă armele din mână şi fugi cu viteză spre bărbat.
  - Îmi pare rău, repetă ea în continuu, însă nu băgă deloc în seamă rana, doar îl strânse de talie într-o îmbrăţişare mult mai personală decât credea că ar fii în stare.

[James R. Nolan]

• James nu apucă să facă niciun gest sper Melanie. Simţi cum vârfil ascuţit al săgeţii îi străpunge umărul drept şi scoase un geamăt gros când îşi dădu seama ce se întâmplase.
  Simţea o mică greutate în a respira, însă săgeata rămase nemişcată, poziţie în care James nu îi simţea prezenţa decât ca una incomfortabilă. Când o va scoate avea să fie mai greu.
  Simţi braţele lui Melanie înconjurându-i talia şi, fără să se gândească, o îmbrăţişă înapoi. Se apropiase de ea mai mult decât crezuse că ar fi fost postrivit.
  Îşi drese glasul, mângâind-o uşor pe păr.
  'Ţi-am spus să rămâi în casă,' spuse el, pe un ton amuzat de neîncrederea pe care încă i-o arăta Melanie.
  Se desprinse de ea fără tragere de inimă şi păşi înapoi, studiind-o. În afara faptului că părea uimită şi că era extrem de răvăşită, nu găsi nimic în neregulă cu ea.
  Îşi puse mâna pe săgeată şi o trase cu putere, strâmbându-se de durere.

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îl lăsă să se retragă din îmbrăţişare, amintindu-şi că tocmai îl, hm, lovise cu o săgeată. Îl privi puţin îngrijorată cum îşi smulge brusc săgeata din umăr. Simţea cum pieptul ei se umplea încet încet de uşurare, pe măsură ce îşi dădea seama de faptul că totul se terminase. Ura zilele în care îi era pusă la încercare sănătatea mintală.
  - Cred că ar trebui să mergem acasă, făcu ea, agitându-şi mâinile inutil pe lângă umărul lui James.
  Nu îl ajută să umble sau ceva, pentru că el era rănit la umăr, nu la picior, însă se simţea foarte stupid.
  - Îmi pare rău că... aproape te-am omorât... făcu ea, stânjenită. Făcuse o prostie şi se înselaşe, iar acum James avea o săgeată înfiptă în el! Cum era asta corect?

[James R. Nolan]

• James zâmbi, încuviinţând. După urmele de lacrimi din ochii ei, îşi dădu seama că Melanie crezuse că rolurile lui şi al lui Topi fuseseră inversate. Mai pe scurt, că el era mort şi Harold încă în viaţă, vânând-o.
  Lucrul ăsta îl făcea să zâmbească involuntar.
  'Ştiam eu că ţi-aş lipsi,' spuse el, râzând scurt. Simţea că pieptul îl doare când râde sau vorbeşte, aşa că renunţă la remarcile ironice şi coninuă doar să zâmbească sarcastic şi să o privească satisfăcut. Acum nu le mai rămânea decât să ajungă acasă unde Melanie ar fi putut să facă ceva cu rana lui. Poate avea ceva poţiuni de vindecare prin căsuţa aceea mică de lemn.
  Merse lângă ea prin pădure, simţind din ce în ce mai mult pierderea sângelui, însă fără să se plângă. Îşi strânse ochii, încercând să dea la o parte puricii care i se formară la marginea imginii şi să reducă din ameţeală însă nu dură mult până ce ajunseseră acasă.
  Deja se întunecase şi, după calculele lui James, era în jur de ora şase.

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îl grăbi pe James înăuntru, zăvorând uşa în urma sa şi grăbindu-se să aprindă două lămpi care să lumineze încăperea. După ce se asigură că James era aşezat teoretic comfortabil pe un fotoliu, zbură spre camera ei şi începu să scotocească printre rafturi.
  - Încearcă să nu te mişti, îi sugeră ea tare lui James, pentru a o putea auzi din cealaltă cameră. El îi răspunse cu un geamăt ironic, dar destul de slab pentru a o grăbi pe Viperină în căutările ei.
  În sfârşit, se întoarse în cameră cu trei poţiuni. Le aşeză pe masă şi îl privi întrebătoare pe James.
  - Va trebui să-ţi dau jos cămaşa pentru a avea grijă de rana asta şi presimt faptul că vor urma comentarii ironice, spuse ea, privindu-l cu sprâncenele ridicate şi ţinând o mână pe rană pentru a domoli sângerarea.

[James R. Nolan]

• James o urmă pe Melanie în casă şi se aşeză pe canapea, simţind durere în fiecare mişcare, însă suportând-o cu un oarecare stoicism, fără să scoată niciun sunet. Îi auzi vorbele din cealaltă cameră şi scoase un fel de zgomot care semăna cu un geamăt plin de sarcasm, apoi încercă să stea cumva cum să nu se împungă singur cu cârligul şi să reuşească să îşi şi ţină umărul drept deasupra. Era dificil şi renunţă repede, trântindu-şi mâna cu cârligul undeva afară de pe spaţiul canapelei.
  Se mişcase aproape în continuu până ce venise Melanie în cameră, lucru ce i se părea ironic după ce doar acum câteva secunde fusese sfătuit să nu o facă.
  Zâmbi când îi auzi remarca.
  'Eu? Comentarii ironice? Niciodată,' spuse, contracarându-şi propriile vorbe cu sarcasm. Se ridică în fund şi îşi dădu jos cămaşa cu o oarecare greutate, folosindu-şi cârligul pentru a o tăia în zonele în care nu reuşea să îşi ridice mâna.
  'Mulţumită, domnişoară doctor?'

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îşi dădu ochii peste cap, pregătindu-şi comentariul sarcastic ce avea să-l contracareze. Se răzgândi pe drum, dându-şi seama că probabil ar stârni alte ironisme de neîntrecut. Îşi îndreptă atenţia spre rană, încercând să ignore faptul că James arăta mai bine decât ar trebui. Îşi puse una dintre mâini lângă rană şi o privi cu ochi critici. Deschise prima sticluţă cu dinţii şi lăsă dopul să cadă pe jos. Îl privi, cu un mic zâmbet satisfăcut, încercând să fie mascat de o nereuşită expresie inocentă.
  - Ar putea să te usture puţin, făcu ea, pe un ton care nu sugera absolut deloc părere de rău.
  Apoi, turnă cam jumătate din conţinutul sticluţei peste rană. Era o soluţie care oprea sângerarea şi distrugea orice bacterie din rană. Îşi aminti vânatul pe care îl prinse cu aceeaşi săgeată acum câteva zile şi se răzgândi şi turnă toată sticla. Problema era că în conţinutul ei variat se afla şi o cantitate considerabilă de alcool ce probabil acţiona usturător în rana adâncă a lui James.
  Melanie luă cealaltă sticluţă şi turnă aproximativ trei picuri în rana acum curată. Pielea începu să se refacă peste carne, până când se vedea doar o cicatrice destul de mare. Viperina începu să îl maseze cu o alifie pentru a masca puţin cicatricea şi a preveni efectele adverse pe care organismul lui le-ar putea avea. Era dureros modul în care îi simţea muşchii umărului sub palma ei, aşa că nu ştia încă dacă vroia să-şi-o retragă mai repede sau mai încet.

[James R. Nolan]

• James o privi pe Melanie concentrându-se pe rana lui şi se strâmbă de durere când aceasta îi puse o cantitate mare de ceva pe aceasta.
  Apoi privi cum rana i se vindecă într-o urmă roz pe pielea lui acum murdară de pământul pădurii şi de sângele ce cursese din mica rană.
  Îşi dădu capul pe spate, încercând să îşi relaxeze gâtul, în timp ce Mel tot masa acolo ceva la nesfârşit.
  Îşi puse mâna pe umărul ei şi zâmbi.
  'Cred că e destul, milady,' spuse, pe un ton ironic şi arogant.
  Lui Melanie îi plăcea. Îi plăcea de el şi să stea cu el şi să nu fie singură în casă. James ştia asta şi nu avea de gând să aştepte până ce i se va spune. Poate se înşela, dar...mneah, nu se înşela.
  Rămase întins pe canapeaua destul de îngustă pentru tot corpul lui, apoi îşi dădu jos cârligul, punându-l pe masă.
  Îi făcu lui Mel loc pe canapea, zâmbind.
  'Ştii că mâine seară va trebui să plec, nu?' întrebă el, cu mai multă seriozitate decât îi era caracteristic.

[Melanie K. Gulden]

• Melanie îşi retrase mâna, mormăind ceva de genul Ai grijă, că am şi alifii care te pot durea..., apoi puse capacul la fiecare dintre poţiuni şi le duse înapoi în camera ei.
  Se întoarse înapoi în camera de zi alene. Se aşeză într-un mod ciudat, dar comod pe picioarele lui James (care se întinsese pe toată canapeaua). Îi ascultă întrebarea cu un oftat.
  - Asta a fost înţelegerea, făcu ea scurt.
  Nu avea de gând să recunoască, însă prezenţa lui James o făcea să se simtă mai bine. Se simţea confortabil şi în singurătate, însă... era totuşi mai bine cu el aici.
  Îşi privi degetele de mâini, jucându-se cu micul inel fără nicio semnificaţie pe care îl cumpărase o dată de pe Aleea Diagon. Nu înţelese niciodată exact ce face, însă îi plăcea modul în care strălucea de fiecare dată când dădea de întuneric.
  Îşi întoarse privirea spre James, privindu-l cu ochii îngustaţi.

[James R. Nolan]

• James îi simţi greutatea pe picioare într-un mod cald şi plăcut şi o privi pe Melanie, într-un mod mai...altfel.
  O vedea atât de frumoasă şi de deosebită încât orice atingere a lui i se părea că o murdăreşte. Nu se simţea demn de ea, lucru pe care nu îl simţise de mult, mult timp.
  Zâmbi, păstrându-şi expresia ironică şi privind flăcările din şemineu, încercând să nu îi întâlnească privirea lui Mel.
  Se aşeză mai comod şi stătu aşa, gândindu-se la tot ce se întâmplase până acum şi cum Melanie acceptase să îl primească în casă. Încă mai vedea asta ca un miracol.
  Cârligul era pe masă în faţa lui şi James îşi aminti brusc de adevărata lui natură. Deci acela era lucrul lăsat de la mama lui pe care îl căutase până acum toată viaţa.
  Îşi ridică privirea spre ceas. Era aproape miezul nopţii. Trecuseră deja două ore de când erau întinşi acolo? Îşi ridică privirea spre Mel. Dormea. Sau părea că doarme.