Ganduri

[Matt I. River]

Era o dimineaþa superba de sâmbãta la Hogwarts, Scoala de Magie, Farmece si Vrãjitorii. Camera de zi a cercetaºilor era cufundata intr-o liniºte deplina, la fel ca si dormitoarele acestora. Toata lumea dormea…toata lumea in afara de un cercetaº din anul patru care nu avea somn la acea ora. Deºi de obicei acesta nu avea probleme cu somnul si se trezea abia pe la ora 11, acum nu putea sa închidã ochii. Gânduri, unele plãcute si luminoase, altele întunecate si dureroase, nu ii dãdeau pace si îl þineau treaz. De când venise la aceasta scoala, viata lui se schimbase complet. Isi fãcuse o grãmada de prieteni care þineau la el la fel de mult cat þinea el la ei…si totuºi, ce gânduri puteau sa îl chinuie pe bãiatul acela care trãia o viata fericita si lipsita de griji?...
Minutele treceau cu greu si Ichigo inca gândea de zor. Hotãrându-se ca nu mai putea sa stea þintuit in turnul Cercetaºilor, se imbraca in liniºte si ieºi din dormitor iar apoi din camera de zi prin portretul Doamnei Grase de la etajul 7. „Si acum?” se întreba acesta. Nu ºtia unde sa se duca si ce sa facã. Era ca si cum pusese piciorul pentru prima oara in acel castel imens si nu cunoºtea nimic. Ii apãru in minte Camera Necesitaþii, doar ca in acel moment nu ii trebuia o camera care ii oferã orice obiect ci mai mult, ii trebuia o persoana de încredere cu care sa vorbeascã. Se gândi instinctiv la Alice, Isa si Bell, dar era sigur ca acestea dormeau, la fel ca si Nate. Defapt, era absolut sigur ca toata lumea dormea. Era totuºi ora 6 dimineaþa. Cobora scãrile încet si ajunse intr-un final la uºile masive din lemn de stejar. Le deschise încet si paºi afara…
Cerul era de un albastru nemaivãzut iar priveliºtea din fata sa era la fel de liniºtita ca si castelul. Nici mãcar vântul nu îndrãznea sa deranjeze acea armonie desavarsita. Pãdurea Interzisa era si ea cufundata in tãcere, iar cercetaºul o lua ca pe un semn bun pentru ca acolo vroia sa meargã el. O mica aventura când nu poþi dormi nu strica niciodatã. Se lãsa purtat de picioare pe scãrile de marmura de la intrare si apoi pe iarba umeda. Cat de curând ajunse la marginea pãdurii. Se întoarse sa mai priveascã o data scoala si apoi se avânta sigur pe el in marea deasa de copaci din fata sa.
Rãmurelele trosneau firav când Ichigo calca pe ele, acesta fiind singurul sunet care ii acompania paºii. Intra in pãdure tot mai adânc, iar decorul rãmânea neschimbat. Nu ii venea sa creadã. Mai fusese si alta data prin aceste locuri dar niciodatã nu ii mai fusese dat sa nu intalneasca nici o creatura pentru atât de mult timp, chiar si la ora aceea din zi. Era ciudat…
Tocmai când se gândea la acest lucru, in stanga lui se auzi un zgomot si in câteva secunde fata unei persoane apãru intre doi copaci, la mica distanta de el. Nu…nu era om, cel puþin nu in întregime. Pana la mijloc era om, cu o barba lunga si o coama de par roºu, dar de la mijloc in jos era cal, unul puternic a cãrui coada era tot roºie. Centaurul înainta spre bãiat si întinse mana spunând:
-Salut Ichigo. Nu ne-am vãzut de mult. Ce mai faci?
Numele centaurului era Nessus. Era unul dintre cei mai intelepti si mai prietenoºi centauri pe care ii întâlnise, de aceea cei doi deveniserã buni prieteni. Adesea, Ichigo venea in pãdure doar ca sa mai schimbe o vorba cu Nessus.
-Buna, Ness. Ce sa fac, am ieºit la o mica plimbare. Nu prea am somn la ora asta.
-Ti-am spus sa nu îmi mai spui aºa, spuse centaurul supãrat dupã care începu sa rada.
-Scuze, scuze nu am vrut, spuse repede bãiatul. Mereu uit ca nu iþi place sa iþi spun aºa.
-Lasand gluma la o parte Ichigo, ce cauþi prin pãdure la ora asta?
-Nu ti-am spus? Nu am putut sa mai dorm aºa ca m-am hotãrât sa ies la o plimbare.
-Si sa înþeleg ca ti-sa pãrut o idee buna sa te plimbi prin pãdure de unul singur?
Cercetaºul ii arunca centaurului o privire cercetãtoare. Era ciudat sa îl vadã atât de protector fata de el. Si totuºi era fericit, gândindu-se la faptul ca nu numai oamenii ii purtau de grija ci si alte creaturi magice.
-Nu-ti mai face atâtea griji Nessus. Ce as putea sa patesc?
-Ai putea fi mâncat de acromantule, ai putea fi doborât si ucis de un cãpcãun ba chiar ai putea fi sãrutat de unul din Dementorii care umbla pe aici. Am auzit ca sunt cativa prin zona.
„Dementori” se gândi Ichigo cu dezgust. Ura acele creaturi. A avut probleme cu ei de 2 ori: o data in anul 2 când unul din ei la vãzut umblând singur prin pãdure si l-a atacat, dar a fost salvat de Nessus si o data la începutul anului 4 dar atunci s-a aparat sigur, folosind un patronus.
-Nu te teme. Acum pot sa mã apar mai bine decât in anii trecuþi.
-Hmm, fãcu centaurul. Totuºi ar trebui sa ieºi din pãdure cat mai repede. Am un presentiment rãu.
-Ce s-a întâmplat? ªti ceva si nu vrei sa îmi spui Nessus?
Centaurul isi întoarse privirea de la el si se uita înspre cer, lucru care îl fãcu pe Ichigo sa se gândeascã ca stelele ii spuseserã si de data aceasta ceva.
-Ar trebui sa te scot de aici, repeta centaurul. Cu cat ieºi mai repede din pãdure cu atât o sa fie mai bine.
-Dar…încerca Ichigo sa protesteze.
-Te rog, Ichigo. Nu iþi pot da explicaþii acum dar iþi promit ca o sa o fac cat de curând.
Intelegand ca nu are rost sa se contrazicã cu Nessus, Ichigo accepta sa fie escortat înapoi la castel. Pornirã la drum, centaurul puternic in fata si bãiatul cu parul portocaliu in spate. Copacii deveanu din ce in ce mai rari si cat de curând razele soarelui pãtrunserã printre crengi.
-S-a întâmplat ceva? întreba Nessus intr-un final. Nu iþi sta in fire sa te plimbi de unul singur la ora asta. De obicei ai ceva pe suflet. Poþi sa îmi spui despre ce e vorba?
Ichigo nu rãspunse imediat. Pãstra tãcerea timp de câteva secunde ceea ce îl fãcu pe centaur sa creadã ca acesta nu avea sa ii rãspundã la întrebare dar avu parte de o surpriza:
-Printre multe altele este vorba despre varul meu.
-Yagami?
-Da, aproba bãiatul pe un ton grav. A fãcut unele lucruri…care m-au pus pe gânduri.
-Ce lucruri?
-Imi pare rãu, Ness, nu cred ca pot sa iþi spun. Nu as vrea sa mai afle nimeni.
-Inteleg, zise însoþitorul lui Ichigo dupã o scurta pauza. Aproape am ajuns la coliba lui Hagrid, adãuga acesta. Aici eºti in siguranþa.
-Multumesc pentru tot, Nessus. Ne mai vedem. Ai grija de tine.
-Si tu la fel, ii rãspunse centaurul dupã care se întoarse si începu sa alerge printre copacii întunecaþi. Cat de curând nu îl mai vãzu. Gândindu-se ca nu se purtase corect fata de prietenul lui, Ichigo scoase un mic oftat dupã care porni cu paºi mici spre marginea Pãdurii Interzise. Discuþia cu Nessus ii alungase gândurile triste din minte si i le înlocuise cu unele confuze. De ce anume se temea acesta? ªtia ceva dar nu vroia sa ii spunã si prietenului lui, elev la Hogwarts. Oare ce putea sa fie…
Tot gândind de zor nu isi dãduse seama ca ieºise din pãdure si nici nu observase persoana care venea spre el, dinspre castel. Auzind zgomot, isi intoarse privirea si o vazu pe Bell, care ii facea vesela cu mana...

OOC: O sa modific ultima fraza in funcþie de cine scrie in continuare De asemenea as vrea sa va rog sa lãsaþi un mesaj înainte sa postaþi ca sa nu iasã neînþelegeri. Adicã daca o persoana vrea sa posteze si se apuca de scris, dupã 2 ore vrea sa trimitã RPg-ul si vede ca altcineva a postat deja…se duce tot cheful

[Bell Evans]

O dimineata de primavara. Desi era abia ora 6.30, Bell se trezi brusc, invaluita in amintirea proaspata a unui cosmar. M'am saturat! Vreau sa se termine o data! isi spuse ea, in timp ce se dadu jos din pat. Privi o clipa in jur, cercetandu'si colegele adormite. Toata erau cuprinse de vraja dulce a unui somn odihnitor, lasandu'se purtate pe bratele unor vise frumoase.
Cercetasa se indrepta spre cufar si scoase din el o pereche de blugi gri si un tricou albastru. Nu stia exact de ce, dar adora culoarea aceasta. Poate pentru ca pielea ei era alba, iar contrastul era uimitor.
Echipata pentru o zi de sambata, fata cobori incetisor in camera de zi a Cercetasilor, incercand sa nu faca prea mult zgomot. Treptele de marmura suspinau incetisor la atingerea pasilor ei sfiosi, in timp ce cobora scara in spirala. Se indrepta spre fereastra, deschizand'o cu un scartait fantomatic. I se arata in fata imaginea unei zi plendide de primavara, imbracata in aroma dulce a primelor flori. O liniste regala domnea asupra imprejurimilor, care se reflecta in imaginea albastra a cerului scanteietor. Soarele adormit imbratisa tandru pamantul umed, care se trezea la atingerea suava a razelor blande. Lacul isi odihnea oglinda in aerul imbalsamat, in timp ce iarba smaraldie tremura usor in bataia sfioasa a vantului. Pana si Padurea Interzisa era solemna, participand tacuta la spectacolul mut al diminetii.
Hotarata sa faca o plimbare pe domeniile insorite, Bell iesi prin portretul Doamnei Grase si cobori repede scarile spre iesire. Ajunsa in fata usilor masive, le deschise si pasi in lumina calda ce ii invalui intreaga fiinta. Se lasa imbratisata de caldura binefacatoare, in timp ce se plimba linistita pe domeniile scaldate in aura diminetii. Amintirea cosmarului era acum departe, blocata de imaginea magica a imprejurimilor.
Uimita de linistea si splendoarea diminetii, fata se indrepta spre marginea Padurii Interzise, vrand sa viziteze codrul inviorat de sosirea rasaritului. In timp ce pasii o purtau spre intrare, privirile ii fusesera distrase de oglinda tremuranda a lacului, ce isi arata suprematia odihnindu'se in glasul linistii solemne. Cercetasa ajunse pe malul apei, iar cateva fire jucause de nisip i se prinsera de blugii uzi. Atinse cu o mana palida suprafata lucie, dand nastere unor unde tremurande ce se imprastiara pe tot lacul, asemeni lacrimilor pe un obraz de portelan. Cu inima indoita, hotari sa paraseasca claritatea lacului si sa se afunde in misterele padurii.
Indreptandu'se spre intrarea in codru, lasa gandurile sa o invaluie in amintirile cele mai de pret. Dar in clipa cand ulmii de la marginea padurii o invaluira pe de-a-ntregul in umbra lor protectiva, Bell isi aduna in graba sirul amitirilor, lasandu'si mintea limpede. Impresia ca patrunde intr'o imparatie a tacerii o facu sa realizeze ca misterele padurii meritau descoperite, indiferent de pericolul care pandea de dupa o geana de amurg. Se lasa impresionata de arborii mari ce isi amestecau ramurile incarcate de frunzis des, prin care soarele abia se mai vedea, iar sirul de brazi sporeau si mai mult imaginea sacra a intunericului. Pe masura ce inainta spre inima codrului, lumina de la intrare se topea in atmosfera de basm, care era intrerupta din cand in cand de palmuirile usoare ale ferigilor uriase.
Nu realiza cat de mult se afunda in padure, pana cand se uita in urma si desoperi ca intunericul domnea peste tot. Dar grijile nu isi facura loc in sufletul sau, deoarece cateva raze slabe ale soarelui protector inca mai ajungeau la ea prin desisul de crengi maiestuoase.
Dar linistea solemna fu intrerupta curand de niste soapte, ce semananu cu o conversatie intre doi oameni. Sau nu..
Bell isi indruma pasii spre locul de unde vocile se auzeau mai puternic, si se ascunse printre ramurile protective ale unui tufis. Printre frunzele de safir vazu doi centauri, discutand. Iubea aceste fiinte, fiind de parere ca darul lor de a citi viitorul merita o rasplata mult mai insemnata decat izolarea lor in Padurea Interzisa.
Iesi din locul ei de camuflaj si merse in directia lor. Ajunsa in spatele lor, centaurii o vazura, analizand'o atent. Ii placu infatisarea lor, parul des si stralucitor amintindu'i de regii din filmele franceze. Vraja padurii tacute contribuia la creearea atmoseferei de legenda, fiind la unison cu starea de spirit a cercetasei.
Curand, unul din centauri parasi atmosfera, gandito, iar cel ramas clatina scurt din cap si se apropie de Bell.
"-Esti cumva fata lui Blair Greene?!" intreba acesta, ganditor, cu privirile indreptate spre vazduhul scanteios. Desi era in plina zi, ultimele urme ale stelelor inghetate mai staruiau pe candelabrul albastrui.
"-Da" sopti cercetasa, usor infrigurata.
"-Te'am recunoscut dupa privire. Mama ta avea aceeasi ochi blanzi si patrunzatori. In plus, parul e acelasi, cu reflexe ciocolatii in buclele slabe ce ii atarnau si ei pe umerii firavi" murmura centaurul, ca pentru el.
"-Numele meu e Bell..Bell Evans" spuse fata, privindu'l cu atentie.
"-Deci mama ta s'a casatorit..cu un Incuiat cumva?!" intreba centaurul, fixand'o cu o privire patrunzatoare.
"-Da, cu Robert Evans" sopti Bell, cu vocea tremuranda. Il simti pe Ichi venind in spatele sau, dar nu spuse nimic.
"-Am vazut in stele ca se va casatori cu cineva fara sange magic. Dar ea nu m'a crezut cand i'am spus. Insa uite ca s'a adeverit. Si i'am mai spus ca va avea doua gemene, dar se pare ca m'am inselat" zise centaurul.
"-Nu, am o sora geamana, Rose..Si un frate mai mic, Nathan" raspunse Bell sincera.
"-Intr'adevar, interesant" murmura centaurul. "Dar nu m'am prezentat, numele meu este Nessus" sopti Ness, cu dintii stralucind in lumina obscura a codrului.
"-Incantata" sopti cercetasa, zambind.
"-Dupa cum i'am mai spus si prietenului tau, ar fi bine daca ati pleca de aici cat mai repede. Padurea este plina de pericole pentru voi, iar in anul IV nu stiti suficiente vraji ca sa va aparati" sopti Ness.
"-Dar eu sunt in anul VII" chicoti Bell, indignata.
"-A, scuze. Am crezut ca sunteti in acelasi an" replica centaurul, ganditor.
"-Dar cine a venit aici, inaintea mea?!" intreba Bell, confuza.
"-Un baiat de la Cercetasi, Ichigo il chema" explica centaurul.
"-Aa, da. E in anul IV, iar eu in VII" replica cercetasa, zambind.
"-Interesant.." sopti Ness, indreptandu'si privirile spre bolta de frunzis ce tremura in linistea regala.
"-Cred ca voi pleca acum" murmura cercetasa, intorcandu'se spre locul de unde venise. Dupa ce isi luara ramas-bun, se indrepta in liniste spre iesirea din padure. Vraja tacerii incepu sa'si piarda farmecul, datorita glasurilor ascutite ale pasarilor ce incepeau sa se trezeasca, imbatate de prospetimea diminetii.
Hotari ca e prea devreme sa se intoarca la castel, asa ca se gandi sa'i faca o vizita lui Hagrid. Porni cu pasi grabiti spre coliba paznicului vanatului, iar in drum il vazu pe Ichi. Ii facu zambitoare cu mana si se apropie cu pasi rapizi de el..

[Matt I. River]

„Se pare ca nu sunt singurul care nu are somn la ora asta” se gândi Ichigo, in timp ce o privea pe Bell cum se apropia cu paºi mari de el. Purta o pereche de blugi gri si un tricou albastru, care se asortau perfect cu pielea ei ca de cristal. De asemenea, razele blânde ale soarelui care se loveau leneºe de ea ii dãdeau un fel de strãlucire si o fãcea sa semene cu un adevãrat înger. Cercetaºul clipi de câteva ori si scutura din cap. Era un sentiment ciudat si totuºi plãcut, sa o vadã pe una dintre cele mai bune prietene ale lui radiind de fericire. Cat de curând cei doi ajunserã fata in fata. „E mai înalta ca mine” se gândi bãiatul amuzat. Era, totuºi o diferenþa de 3 ani intre ei. „Dar nu cu mult” mai observa acesta. Dupã câteva întrebãri scurte, cei doi hotarara sa ii facã o vizita lui Hagrid, care era sigur ca nu dormea. Sau…cel putina aºa credeau cei doi.
Coliba acestuia se afla undeva la marginea pãdurii, destul de departe de castel. Mergeau încet pe langa gardul de piatra, fiecare cufundaþi in propriile gânduri. Cat de curând vazura familiarele straturi de dovleci din fata casei uriaºului. Se oprirã preþ de o clipa si privirã priveliºtea, care nu mai era cufundata in liniºte. Ciripitul cristalin al pasãrilor se auzea de peste tot din jurul lor iar de la casa din lemn din fata lor se auzea un lãtrat. Se pãrea ca bãtrânul Colt era si el treaz. Ajungând in fata uºii din lemn, batura încet si in câteva secunde, aceasta se deschise si in prag apãru un munte de om, cu fata acoperita aproape complet de pletele zbârlite si þepoase si de barba încâlcita. Ochii acestuia erau negri, amintind de doua tunele lungi si întunecate dar, dupã ce realiza cine erau cei doi copii, urma unui zâmbet ii apãru pe porþiunea de fata vizibila.
-Ia te uita cine e aici, ii întâmpina uriaºul. Ce mai faceþi, Bell, Ichigo? Nu ne-am vãzut de ceva vreme.
-Da, aºa e Hagrid, rãspunse cercetaºul, in timp ce colega sa dãdu din cap.
-Haideti, intraþi. Tocmai terminam ceaiul si mi-au mai rãmas niºte prãjituri de ieri seara.
„Ah” se gândi Ichigo. „Faimoasele prãjituri ale lui Hagrid. Garantate sa iþi rupã cel puþin un dinte”. La gândul acesta, bãiatul chiar începu sa rada pe înfundate, facandu-l pe Hagrid sa îl întrebe:
-Ce e aºa amuzant Ichigo?
-Ah, nimic, fãcu acesta ducându-se la colt si mângâindu-l uºor pe cap. Colt era un dulãu uriaº, cu niºte colþi ascuþiþi si ochi la fel de negri ca si ai stãpânului sau. Si totuºi, la fel ca si prietenosul Hagrid nici Colt nu era atât de râu si inspaimantator pe cat pãrea.
-Si cum mai merge cu invatatul? ii întreba Hagrid pe cei doi in timp ce puse pe masa o farfurie cu câteva prãjituri si 2 ceºti cu ceai cald. Cum Ichigo nu mâncase nimic, lua o prãjitura chiar daca ºtia ca existau mari ºanse sa isi piardã o mãsea. Dar Bell refuza prãjiturile politicos si începu sa soarba ceaiul cu înghiþituri mici, insa pãstrând in continuare tãcerea. Mai mult ca sigur ca si ea, la fel ca Ichigo, avea gânduri ce o neliniºteau.
-Merge si nu prea, rase cercetaºul. La Apãrare contre Magie negre sunt primul din an, dar cu Poþiunile nu prea mã descurc. Niciodatã nu mi-au plãcut.
-Mda, nici mie, spune Hagrid pe înfundate in timp ce mesteca cu pofta una din propriile sale prãjituri.
-Defapt, Hagrid, vroiam sa vorbesc ceva cu tine. Legat de Pãdurea Interzisa, adãuga Ichigo, sesizând privirea confuza a uriaºului.
-Nu îmi spune ca iar te-ai plimbat de unul singur prin pãdure. Zãu Ichigo tu nu te poþi plimba prin locuri normale, care nu sunt atât de periculoase? întreba Hagrid exasperat.
„Iar aceasta atitudine protectoare” se gândi bãiatul, pãstrând tãcerea si evitând rãspunsul putea opri sa nu se gândeascã ca toþi îl considerau inca un copil. Trebuia sa rezolve asta cumva, dar acum avea lucruri mai importante de rezolvat…
-Chiar despre asta vroiam sa vorbesc cu tine. Ce este ata de periculos legat de pãdure. Nessus mi-a spus ceva, dar ºti cum sunt centaurii. Nu poþi obþine un rãspuns concret de la ei.
Uriaºul mormãi ceva si mai lua o prãjitura. Se pãrea ca nici Hagrid nu vroia sa ii spunã lui Ichigo ceea ce pãrea a fi un secret bine pãzit, la fel ca si Piatra Filozofala. Nu putea sa inteleaga si gata. De ce erau toþi atât de secretoºi? Ce se afla in acea pãdure si nu trebuia sa mai afle nimeni. Nessus ar fi putut sa ii spunã, dar nu a fãcut-o. Poate pentru ca ºtia ca, daca avea sa ii spunã bãiatului, acesta va vrea sa afle mai multe si isi va pune viata in pericol. „Pare logic” se gândi Ichigo. De altfel, centaurul i-a promis ca ii va spune, dar mai mult ca sigur, acest lucru se va întâmpla când totul se va fi terminat. Acelaºi lucru se întâmpla si cu Hagrid. Si acesta ºtia despre acel lucru din pãdure, dar la fel ca si Nessus, nu vroiam sa îl punã pe Ichigo in pericol…
„Daca ei nu vor sa îmi spunã, atunci o sa aflu de unul singur” se hotãra aceasta si ochii ii sclipirã la gândul unei noi aventuri, ca aceea din Hogsmeade, când cãutase o comoara cu Bell, Alice si Skynet. Probabil ca pe fata acestuia se vedea clar faptul ca nu avea sa renunþe fara lupta aºa ca Hagrid spuse:
-Stiu ce ai de gând. Te cunosc, nu o sa te laºi cu una cu doua si o sa vrei sa afli mai multe de unul singur. Si mai ºtiu ca nu te pot opri. Dar vreau totuºi sa te avertizez, s-ar putea sa o patesti de data asta. Ceea ce se afla in pãdure este foarte puternic. Nici mãcar…Hagrid fãcu o mica pauza si ofta…Dumbledore nu ar fi reuºit sa ii facã fata…
Ichigo ramase cu rãsuflarea tãiata, dar nu de spaima ci de fericire. Daca Hagrid considera ca ce se afla in pãdure era ata de puternic incat nici mãcar fostul director nu ii putea face fata…
-Bell, ai fost foarte tãcuta, încerca uriaºul sa schimbe subiectul. S-a întâmplat ceva?...

[Isabella River]

OFF: Am citit tot ce ati scris, si as vrea sa continui eu daca se poate. Voi edita acest mesaj maine, pentru ca acum e prea tarziu.

EDIT LATER:
Isabella deschise ochii si privi in jur ridicandu-si usor capul. In dormitorul cercetasilor se auzeau doar respiratiile successive si linistite ale celorlaltora.
''Se pare ca toti dorm acum.. '' isi spuse Isa in gand plimbandu-si absenta ochii prin camera. Razele soarelui treceau lin prin sticla ferestrei luminand firav o parte din camera. Cercetasa se ridica in capul oaselor si se uita la ceasul argintat de la mana stanga. Ora sapte fara douazeci.
''Perfect. '' gandi ea.
Se dadu jos din pat incercand sa nu faca vreun zgomot. Isi deschise cufarul si isi lua un tricou alb si o pereche de blugi albastru-inchis. Isi prinse parul brunet intr-o coada la spate, si luandu-si bagheta, iesi usor din dormitor inchizand incet usa in urma ei. Trecu in fuga de Camera de Zi a Cercetasilor. Mergand pe coridorul lung al Castelului, Isabella se concentra pe sunetul pasilor ei pe marmura alba ce rasunau surd. Nu se mai auzea nimic altceva in afara de acel zgomot care incepu sa devina aproape agonizant.
Se opri in dreptul unei ferestre si privi cerul senin plin de nori albi, pufosi.. erau genul acela de nori.. care dadeau atat de bine in fotografii, insa.. nimeni nu se obosea sa ii fotografieze. Micile insulite albe se destramau lenes in bataia vantului. Un vant usor ce iti mangaia fata. Soarele stralucea puternic raspandind lumina calda a diminetii.
Isabella zambi in sinea ei, si putea sa jure ca o facuse si in realitate, apoi cobori aproape in fuga scarile catre usile masive ale iesirii din Castel.
Iesi afara si in loc de acea racoare tipica a Castelului fu inconjurata de caldura soarelui. Pasi pe iarba moale si frageda, acoperita de bobite stralucitoare de cristal.. roua.
Fata cu parul brunet merse incet privind totul in jur cu multa atentie spre umbra unui stejar batran. Ajunsa in dreptul acestuia, se aseza jos si lua un fir de iarba pe care incepu sa-l roteasca intre degete. Rupse cu delicatete firul firav si sopti:
''- Atat de plictisitor..''
Suprafata sticloasa a lacului stralucea argintata in bataia razelor soarelui, iar vantul lin desena cercuri tulburand apa, exact ca un artist neinteles de restul lumii. Vantul incepu sa bata si mai tare parca hotarat de tulbure apa si mai mult. In schimb, o frunza verde-maronie se desprinse de pe una din crengile noduroase si trecute de vreme ale batranului stejar. Isa o observa si se intinse pentru a o prinde in mana. Si exact ca firul de iarba, o rasuci usor intre degetul mare si aratator. Dar, in loc sa o rupa dintr-o miscare, o aseza pe iarba ce dansa impinsa de vant.
Fata se ridica si mai privi o data lacul. Apoi isi puse mainile in buzunare adoptand din nou acea fire indiferenta si pleca spre intunecimea Padurii Interzise fredonand in minte un cantec ce-i trezea multe amintiri placute.
Trecea printre copacii inalti simtindu-se oarecum protejata de umbra acestora. In afara de ciripitul pasarilor, sunetul crengutelor rupte sub pasii ei sovaielnici si zgomotul facut de aripile pasarilor cand isi luau zborul.
Ajunsa in fata colibei Paznicului Vanatului, Hagrid, Isa batu incet la usa din lemn. Se auzira niste pasi puternici ce se indreptau spre usa, dupa cateva clipe de liniste, iar un barbat puternic, de doua ori mai inalt decat ea, cu barba si parul incalcite statea in fata Isabellei.
''- Buna, Hagrid! Sper ca nu am intarziat.'' spuse fata zambind.
''- ‘Neata, Isa! Nu, e chiar sapte si doua minute.'' rase Hagrid uitandu-se la ceasul imens de la mana sa puternica, apoi ii facu semn cu capul sa intre.
Isa intra in casa si ii observa pe Bell si Ichi, doi prieteni de-ai ei foarte buni.
''- Hei, dar vad ca ai musafiri, Hagrid. Buna, Ichi! Salutare, Bell!''
Cei doi zambira si ii raspunsera la salut. Cercetasa se aseza langa ei, iar cand Hagrid o invita sa ia o prajitura facuta de el, refuza politicos.
''- Deci, Isa, n-ai putut sa dormi, sau.. ?'' intreba Ichi.
''- Ah, nu. Isa s-a oferit sa ma ajute sa hranesc unicornii. Stiti ca uneori devin agresivi, si putin ajutor nu mi-ar strica.'' raspunse Paznicul Vanatului in locul cercetasei.
Ichi si Bell zisera hotarati ca doresc sa ramana si ei sa ajute, iar Hagrid accepta cu placere.

[Matt I. River]

"Cei trei cercetasi iesira din coliba lui Hagrid, cu acesta in urma lor. Colt nu lipsea nici el. Uriasul se duse incet in spatele casei si se intoarse de acolo cu un fel de butoi.
-Aici este mancarea pentru unicorni, ii informa acesta. Ichigo, du-te si ia si tu un butoi, iar voi fetelor luati unul amandoua.
-Hagrid, nu ar fi mai bine sa folosim o vraja de plutire? intreba Ichigo. Astfel vom putea lua mai multe butoaie.
-Hmm, facu uriasul. Bine atunci, faceti cum vrei.
Cele doua fete din anul VII si bãiatul din anul V isi scoasera baghetele si facura aceeasi miscare in timp ce spusera: „Wingardium Leviosa”
In acel moment, trei butoaie de o marime considerabila se ridicara usor in aer si plutira langa cei trei tineri vrajitori.
-Foarte frumos, aproba Hagrind. Ok, sunteti gata de plecare? Întreba acesta, punandu-si arbaleta masiva in jurul corpului.
Cei trei dadura din cap si apoi îl urmara pe urias pana la marginea padurii.
-Dar ce este in aceste butoaie Hagrid? intreba cercetasul
-Mancare pentru unicorni, ce altceva?
Bãiatul isi dadu ochii peste cap in timp ce spuse:
-Da, de asta mi-am dt si eu seama. Dar ce fel de mancare? Ce mananca unicornii.
Atat fata din dreapta lui Ichigo cat si cea din stanga lui ramasera cu rasuflarea taiata. Se parea ca nici ele nu stiau ce mananca acele creaturi albe, superbe.
-Pai, nu e mare lucru. Doar un tip de iarba care nu creste in Padurea Interzisa.
-Deci tu trebuie sa le aduci mancare in fiecare zi?
-Nu chiar, raspunse Hagrid. Unicornii sunt niste creaturi magice foarte puternice si interesant in acelasi timp. Se pare ca organismul lor poate supravietui cu doar cateva frunze din aceasta planta timp de cateva zile. Cum nu sunt foarte multi unicorni in padure, butoaiele asta ar trebui sa le ajunga timp de doua, trei saptamani.
„Interesant” se gandi Ichigo, in timp ce un gand amuzant i se strecura in minte: „Ce bine ar fi daca si oamenii ar fi la fel ca unicornii.”
Tot discutand de zor cu Hagrind despre unicorni, cei trei nu isi dadura seama ca se adancisera mult in padure, pana când uriasul le arata un fel de poenita luminata.
-Aici o sa lasam mancarea, ii anunta uriasul.
Butoaiele plutira pana in mijlocul poenitei iar apoi se intoarsera cu susul in jos, lasand sa cada ceea ce parea un fel de iarba cu niste frunze mari si rosii. In timp ce Hagrid si Ichigo se ocupau de mancare, din spatele unui tufis se auzi in zgomot. Toti isi intoarsera privirea speriati iar Hagrid spuse pe un ton ferm, ducand mana la arbaleta:
-Cine e acolo? Te avertizez, am o arma si nu mi-e frica sa o folosesc.
Capul lui Nessus se iti de dupa cateva frunze, urmat de corpul puternic de cal al acestuia.
-Nessus! exclamara Ichigo si Hagrid in acelasi timp.
Centaurul se apropie de ei si intinse mana spre Hagrid, apoi spre Ichigo, in timp ce le zambii fetelor si spuse:
-Pe cine asteptai sa vezi, Hagrid?
-Ei, pe nimeni, ocoli acesta raspunsul. Defapt imi pare bine ca ai venit. Chiar vroiam sa vorbesc ceva cu tine. Va suparati daca asteptati aici? Adauga acesta, uitandu-se spre cei trei cercetasi. Acestia dadura usor din cap iar cei doi se indreptara spre desisul de copaci, disparand din campul lor vizual.
Bãiatul statu putin pe gânduri dupa care sopti catre Isa si Bell:
-Ma intorc imediat.
Acestea îl privira uimite cum se indeparteaza de ele si furiseaza printre trunchiurile imbatranite, spre locul unde disparusera Nessus si Hagrid.
„Nu cred ca fac ceea ce e bine, dar nu am de ales” isi zise Ichigo, incercand sa se calmeze. Trebuia sa afle mai multe despre acel secret si atata timp cat cei doi nu vroiau sa ii spuna nimic, aceasta era ultima lui alternativa. Ii lua ceva timp pana ii gasi, padurea intunecata impiedicandu-l sa gandeasca limpede. Intr-un final auzi glasuri, asa ca se apropie incet de ceea ce parea un luminis.
-. . . si iti repet, Hagrid, nu avem ce face. Nici macar nu ar trebui sa sti de. . .
-. . . asa, nu e normal sa stam cu mainile in san. Daca o sa ii atace pe copii?
-Acest luru nu o sa se intample. Am jurat ca o sa ii protejam pe copii de la Hogwarts, dar nu putem face nimic altceva. Este scris in. . .
-Ah, terminati odata cu stelele voastre stupide! se auzi vocea suparata si exasperata a uriasului, amplificata parca magic de linistea codrului. Daca voi nu vreti sa ma ajutati atunci o sa scap singur de acea creatura.
-Nu te pot lasa sa faci asta, spuse centaurul. Hagrid, asculta-ma! Am vazut cu ochii mei ce o sa ti-se intample daca incerci sa te pui cu el. Nu esti pe masura lui atata timp cat poate patrunde in mintea ta. Atata timp cat mintea celui care vrea sa îl infrunte nu este pura si lipsita de ura si furie, nu poate fi invins.
Hagrid mormai ceva, iar bãiatul se apropie inca putin, ca sa nu piarda nimic din discutia lor. Dar chiar atunci îl auzi pe Nessus spunand:
-Cred ca ar trebui sa te intorci la copii. Si ar trebui sa uiti de poestea asta si sa nu spui la nimeni ce sti.
In acel moment Ichigo se retrase incet, cu spatele si când ajunse destul de departe de cei doi o lua la fuga. Se parea ca aflase in sfarsit secretul atat de bine pazit. . ."

[Bell Evans]

Invaluita in misterul Padurii Interzise, Bell ramase alaturi de Isa printre miile de copaci batuti de vanturi si ploi. Matt disparuse ca prin farmec, iar Hagrid nu se zarea pe nicaieri.
Vrand sa fie singura, cercetasa se indeparta timid de colega ei si o lua spre iesirea din padure. Faldurile de muschi o salutara grav, indepartand'o de singuratatea lor interzisa, si in acelasi timp misterioasa. Mergand alene printre radacini si pietre, observa cararea peste care se rasfrangeau aproape dureros cateva palpairi slabe ale soarelui de dimineata. O boare de frig patrunse printre crengile matasoase ale stejarilor, facand'o sa tremure. Lasa sa ii scape un mic oftat, dar continua sa mearga. Simtea nevoia sa se afunde in singuratatea padurii, unde copacii vorbeau in tacerea lor profetica. Mii de ganduri o invelira intr'o aura de durere, agonie..simtea ca nu mai face fata valurilor de suferinta ce o loveau din toate partile.
Incepu sa fuga, incercand sa lase in urma toata durerea si toate amintirile triste. Pasii ii fura purtati adanc in padure, ratacind'o. Distinse prin intuneric un luminis si se indrepta spre lumina bine-facatoare.
Ajunsa la intrarea in micuta poenita, ramase socata. Lumina blanda a diminetii se cernea prin frunzisul des, mangaind lungile lespezi de piatra ganditoare, presarate la intamplare. Nu erau multe, dar albeata lor se distingea puternic de safirul pur al firelor de iarba ce se leganau usor intr'o adiere calda.
Se apropie timid de prima cripta si se lasa in genunchi. Citi numele scris usor inclinat cu vopsea neagra chiar in mijloc. Nu cunostea persoana, dar cateva lacrimi ii cazura pe obrajii palizi. Isi aminti de prietenul sau, Roy, care murise cu cativa ani in ura. Sopti Orchideous! si in mana ei aparu un mic buchetel de orhidei mov pe care le aseza cu grija deasupra pietrii cenusii.
Se ridica si arunca o ultima privire micutului cimitir. Avea sa'l intrebe pe Hagrid cine era inmormantat acolo, i se parea ciudat. Probabil niste profesori care predasera la Hogwarts.
Dorindu'si sa se indeparteze de criptele argintii, incepu sa fuga pe aceeasi carare pe care venise. La capatul cararii se aseza langa un copac si isi stranse genunchii la piept. Nu vroia sa creada ca se terminase, ca tot ce fusese frumos in viata ei atarna acum de un fir de panza de paianjen. Il pierduse..si realizase asta abia dupa ce totul se sfarsise. Nu mai putea face nimic..
Amintirile navalira in mintea ei, lasand'o prada durerii. In vacanta de vara urcasera impreuna la cabana parintilor ei, cu cativa prieteni. Pana si drumul care fusese ingrozitor de lung trecuse mai repede in compania lui. Rasesera impreuna, facusera glume, o ajuta prin padure sa nu se impiedice de miile de radacini..toate astea dureau acum, dar era unica ei dovada ca o iubise. Si poate inca o iubea..Ajunsi la cabana, Bell se culca, prea obosita ca sa mai faca altceva. Dar nu durara 10 minute, ca el aparu pe marginea patului ei, trezind'o..ii spusese ca nu merita sa piarda vremea superba ce era afara, ca peisajul era mult prea frumos ca ea sa doarma. O lua de mana si o duse afara, pe o mica piatra, la soare. Statura de vorba, incalzindu'se in palpairile blande si fierbinti care se cerneau din vazduhul cuprins de feerie. Prietenii lor plecasera pe un traseu, iar ei doi ramasera singuri la cabana. Urcara impreuna niste stanci care se odihneau de mii de ani acolo, parand a fi strajerii cerului. Pietrele strapungeau fara mila norii argintii care salasluiau deasupra lor, dar cateva pasari aduceau magie in atmosfera tacuta. Si acolo, la poalele celor doua pietre mari, ii spusese ca o iubeste..ca o vrea pe ea, pe nimeni altcineva. Ramasera imbratisati minute in sir, ascultandu'si respiratiile unul altuia. Pentru ca mai apoi sa coboare si sa isi continue distractia.
Amintirile se dizolvara in fata ochilor ca intr'un norisor de fum. Cateva lacrimi slobozite cazura pe pamantul din fata ei, umezindu'l. Simtea ca totul se sfarsise in jurul ei, ca zidurile de fericire pe care le cladise cazura dupa prima incercare.
Vroia sa creada ca totul se va rezolva, ca vor gasi o solutie impreuna. Dar adevarul era ca pierduse..de data asta pierduse totul, pentru ca nu avuse curajul sa lase trecutul in urma.
Cercetasa se ridica de la radacinile arborelui si incepu sa mearga. Nu stia unde ii sunt purtati pasii, dar nici nu vroia sa se concentreze prea mult. Stia ca va iesi curand din padure, pentru ca Hagrid si Isa ar fi trebuit sa ii observe disparitia.
Un fasait in spatele ei o facu sa tresara. Dar cand se intoarse, numai era nimic. Crezand ca era doar imaginatia sa, incepu sa alerge departe de misterele padurii, ajungand aproape de iesire. Turnurile castelului se vedeau deja la orizon, printr'o mare de crengi inverzite. Isi lua ramaas bun in gand de la copacii ce ii ascultasera amintirile triste, si iesi din codrul tainic. O lua spre coliba lui Hagrid si batu incetisor la usa.
"-Intra!!" raspunse o voce groasa.
"-Buna Hagrid" murmura Bell, cand deschise usa.
"-Unde ai umblat, fetito!? Ai idee cat te'am cautat?!?!" intreba el, venind repede spre ea.
"-Imi pare rau..m'am plimbat putin prin padure, atata tot.." raspunse Bell, cu parere de rau.
"-Dar Padurea e plina de pericole, sti asta!" protesta uriasul.
"-Hagrid, cine e inmormantat in adancul Padurii? Am gasit niste morminte!" spuse ea, incercand sa schimbe subiectul.
"-Pana acolo ai ajuns?!" intreba Hagrid, speriat.
"-Imi spui?" insista Bell, cu o privire calda.
"-Pai, sunt profesorii care au predat la castel. Care au vrut sa fie inmormantati langa Hogwarts, nu in alta parte" raspunse uriasul, cu o voce traganata.
"-Aha.." sopti Bell, dar un fior de durere o strapunse in acelasi moment. Insa nu avu timp sa isi revina, pentru ca un ciocani la usa o facu sa tresara. Aha era cuvantul lui. Mereu il spunea intr'una, dupa ce Bell afirma sau preciza ceva. Noua amintire mai aduse cateva raze de durere in sufletul fetei, dar incerca sa le ignore. "Hagrid, eu am plecat. Merg la castel" murmura ea, ridicandu'se si plecand..