-- Love never dies --

[Matt I. River]

"Pasi nesiguri in intuneric, alergand de ceva, sau de cineva, nefiind sigur daca exista sau nu. Sau daca eu exist cu adevarat. Dar trebuie sa exist. Sau nu? Daca nu, atunci ce este cu frica crescanda din mine? Sau cu oboseala care apasa dureros pe fiecare particica din mine? Sau cu bataturile aparute de curand in palmele mele, si de zgarieturile de pe bratele mele? Pot acestea exista fara mine? Fara ca eu sa exist? "Imposibil" striga ratiunea, parca suparata pe mine. Deci eram, asta e sigur. Eram aici si acum.

Dar unde "aici", mai exact? Incerc sa imi imaginez locul in care ma aflu. Este oare castelul Hogwarts? Nu, nu arata deloc ca si scoala. Peretii nu sunt din piatra, cel putin asa par. Podeaua este din lemn, de asta sunt sigur. Tavanul nu este atat de departe, cum e in castel. Si totusi, locul asta are ceva magic. Ceva care il face sa vibreze, ca si cum ar incerca sa comunice cu mine. Perdele albastre, fotolii moi, o canapea draguta langa un dulapior pe care se afla o lampa de moda veche si totusi atat de moderna, perfecta in pozitia in care este acum. Un covor tot in nuantele cerului se asorteaza cu varul de pe pereti, iar o biblioteca mare, in centru careia se afla un televizor constituie piesa de rezistenta. Locul acesta imi pare extrem de cunoscut si totusi sunt constient ca aceasta este prima oara cand pun piciorul aici.

Cel sau cea care ma urmareste pare sa fi disparut. Cel putin pentru moment. Insa in loc sa ma simt mai bine sau in siguranta, ma simt ca si cum ceva din mine a disparut odata cu vanatorul meu. Oare asa se simte cel vanat? Gol? Nu, nu este bine, nu este corect. Nu cred ca ea ma urmarea pe mine, ci mai mult eu pe ea. Si acum ca am pierdut-o, ma simt si eu la fel de pierdut, ratacit. "Gaseste-o", am strigat. Ciudat. Sunetul nu pare sa ajunga atat de departe ca de obicei. Si totusi, unde sunt?

O usa se deschide, undeva in universul meu, o lumina orbitoare si inca vreo cativa pasi grabiti.."

Am simtit mana care imi mangaia incet fata asa ca am deschis ochii si am sorbit-o din priviri pe Isabella care avea capul putin lasat pe spate si admira vazduhul cu o privire pierduta. Atat de frumoasa. Atat de perfecta. Aproape ca am simtit ca nu sunt demn sa ii intorc privirea calda si plina de dragoste pe care mi-o arunca aceasta. Dar totusi am facut-o. Indiferent de consecinte. Merita. Sunt convins. Si vroiam sa o sarut chiar in acel moment. Dar nu puteam. Nu din pozitia in care ma aflam. Se parea ca "sa stam putin jos" pentru mine a insemnat sa ma intind pe banca acoperita de zapada, cu capul pe picioarele ei si sa alunec pentru cateva secunde in visare. Sau poate pentru cateva minute. Sau ore.

M-am simtit putin rusinat, asa ca am incercat sa ma ridic, dar ea ma opri zambind.

"- Imi pare rau, iar am adormit.. "am inceput a spune. Dar imi puse un deget pe buze si tot ce facu fu sa zambeasca in continuare..

Atat de perfecta.