Equinox

[Desiree Rose Goth]

Avand in vedere ca ficul se indreapta spre final, ar fi bine sa continui sa scriu capitole aici, pana la epilog? Voi decideti
A, sii.. am venit cu un next, dupa cateva secole de asteptare.

Capitolul 32

Mã cuprindea într-o strânsã, mâinile lui atingându-mi delicat talia. Senzaþia era încântãtoare, diafanã , amintindu-mi de cât timp aºteptam ca sã vinã clipa aceasta. Mi-am afundat capul în cãmaºa lui ºi i-am inspirat aroma, de parcã mi-ar fi fost teamã cã va dispãrea iluzia în urmãtoarea secundã.
Existau unele momente în care nu-mi puteam transpune gândurile în realitate. Acela era cu siguranþã unul dintre ele. La naiba, nu te pierde tocmai acum , când eºti atât de aproape.. De ce sã fiu aproape? Pentru ce, încotro? Fugisem pânã acum pe deal, dar ceea ce cãutam nu se afla acolo..

Într-un final, eschivãrile mi se materializaserã în câteva cuvinte ºoptite, dar concrete.
- Eºti supãrat pe mine?
Bine, eram sigurã cã nu voisem sã spun tocmai asta. M-am mirat de replica pe care am scos-o eu însãmi pe gurã- cui naiba îi pãsa dacã era supãrat? Mie nu-mi pãsa…cred. ªi nici nu conta. Probabil cã din partea altcuiva cuvintele acestea ar fi sunat revoltãtoare, fãrã sens.. dar nu din partea mea. Dar continuã sã mã þinã în braþe, ceea ce constituia un semn bun.
-Nu.
Glasul lui arãta cã era oarecum intrigat de ideea pe care o adusesem ; ºtiam cã dezinteresul politicos pe care îl avea aºternut pe faþã îl afiºa doar de faþadã. Puneam pariu cã sufletul lui constituia, de fapt, oglinda sufletului meu. Nici nu mã gândeam la posibilitatea altei alternative. Mâinile mi-au alunecat, brusc ºi uºor, înspre umerii lui.
-Ai încredere în mine?
Îmi puteam sesiza consternarea din glas, tangibilã ºi la-ndemânã.
-Nu, zise el prompt.
Am simþit cum s-a încordat sub atingerea mea ºi.. straniu, aproape am râs. Abia ãsta se afla în aria de acoperire a rãspunsurilor tipice Sean. Mi-am ridicat privirea, lãsându-mi raþiunea sã se rãtãceascã în ochii lui. Nu mai aveam nevoie de lucruri care sã mã distragã- nu acum. Temerile îmi furã îngropate undeva departe – adicã la câteva minute depãrtare. Am realizat vag cã voi fi nevoitã sã dau explicaþii mai târziu.
-Atunci e în regulã.

Asigurarea aceea era atât de bunã încât se ducea dracului; toate lucrurile pe care le fãceam, intenþionat sau neintenþionat, mergeau prost. Inclusiv tentativa slabã de sãrut pe care încercam sã i-o induc.
Buzele mele alunecarã lent peste ale lui, dar nu ripostã. Îmi dãdu delicat la o parte pãrul ce-mi cãdea pe faþã, iar cu cealaltã mânã mi-a ridicat încet bãrbia. Rãsuflarea lui fierbinte se izbi de faþa mea ca o adiere, în timp ce degetele mi se arcuirã prin pãrul lui. Bizar, dar parcã percepeam în sãrutul lui aceeaºi dezaprobare pe care o avea în inflexiunile glasului.. ºi în cuvintele pe care mi le adresase.
Senzaþia aceea de întreg ce mã învãluise data trecutã când îl sãrutasem , nu mai exista. Ceva straniu se întâmplase. L-am tras mai aproape, deºi îl simþeam depãrtându-se de mine încetul cu încetul. În momentul în care sãrutul se terminã, m-am gândit în mod stupid ºi inexplicabil la Josh- ºi la felul în care mã privea.

Deºi Sean încercã sã se depãrteze de mine, mi-am lãsat fruntea proptitã de a lui; vedeam privirea pe care mi-o adresa cu atâta reticenþã. O umbrã se prelinse în fericirea clãditã înauntrul meu, întinzându-se precum pânza unui pãienjen.
-Tu eºti al naibii de încãpãþânatã când vrei.
Am distins tonul bizar din vocea lui, voit nepãsãtor. Se vedea cã nu era obiºnuit sã facã astfel de concesii. O parte încã raþionalã din mine mã avertiza de deznodãmântul ce va urma, lent ºi sigur.
M-am desprins din braþele lui ºi i-am urmãrit expresia feþei, mai întâi incertã, iar apoi hotãrâtã. Cert era cã voia sã mã rãneascã cu aceleaºi arme pe care le foloseam eu. Mi-am ridicat capul ºi l-am înfruntat sfidãtoare:
- Nu strica momentul ãsta. Te rog, am adãugat, mârâind.
- Îþi plac amintirile atât de mult? Mã privi interesat, încã cântãrindu-mi cuvintele. Dintr-o datã, m-am întrebat dacã am spus ceva greºit, ºi am ajuns la concluzia cã Sean nu era în toate minþile.
- Doar unele, i-am rãspuns precautã. Pãstrez doar unele amintiri. Cele care au o anumitã însemnãtate pentru mine.. pentru alþii, iar..
- Pentru tine, mã întrerupse, fãcând un fel de rezumat anapoda al cuvintelor mele. Deci toate se învârtesc în jurul tãu.

Am clãtinat absentã din cap. De câte ori auzisem replica asta? Poate cã mã purtasem pueril ºi prostesc în trecut… însã doar în trecut. De ce nimeni în afarã de mine nu îºi dãdea seama cã mã schimbasem radical?
- Nu e adevãrat, am declarat, punând la bãtaie toate rãmãºiþele mândriei mele. De unde naiba am ajuns de la amintiri pânã la aºa – zisa mea îngâmfare?
Ceva nu era în regulã. Ne sãrutasem în urmã cu douã minute, iar acum ajunsesem sã ne contrazicem pe niºte teme prosteºti. Clar, discuþia o luase rãu de tot pe alte cãi.
Atingerea buzelor lui îmi apãru limpede în minte. Mi-am dus din reflex degetele în locul în care mã sãrutase, de parcã aº fi vrut sã mã asigur cã se întâmplase cu adevãrat. Am vrut de atât de mult timp sã-l simt din nou..
- Te amãgeºti, îmi spuse Sean, fãcând un gest aiurit cu mâna. De fiecare datã când te întorci, e la fel.
- Unele lucruri ar putea conta din nou, am spus încet.
- Mda, amintirile. Nu încerca sã gãseºti niºte concluzii încâlcite în ultimul moment, Lily.

Uram distanþa dintre noi; stãtea ca mãrturie vie a discrepanþei ce se înfiripa în tãcerea pe care o lãsam aºternutã pe iþele fragile ale furiei ce rãbufnea în mine. Nu aºa trebuia sã se sfârºeascã. Fiecare cuvânt pe care îl rostea suna ca un ultimatum, ca dãngãtul unui ceas ce era pe moarte.
- Totuºi, mã poþi lãmuri? De ce ai venit din nou aici?
Mi-am muºcat buza cu mânie. Normal, Sean dorea sã-mi distrugã ºi ultima fãrâmã de demnitate pe care o aveam. Acum reuºea sã rezolve ºi el totul prin ironia aceea simplã, dar eficientã. Nu cã voiam sã îi arãt cât de dezarmatã eram în clipa aceea.
- Ca sã aflu de ce te-ai despãrþit de Melissa, am rãspuns, într-o doarã.
- ªi ca sã mã corupi, adãugã el, încruntat.
- Nu. Adicã.. bine, mda. Ai totalã dreptate.
Am clãtinat din cap. Doamne, într-adevãr sunt de acord cu el în privinþa mea . Oare ce se petrecea cu mine azi?
Sean râse, probabil cã sã distorsioneze atmosfera încãrcatã. Din câte ºtiam eu, scãparea aceasta minorã era singura datã când i-am dat dreptate. M-am simþit dintr-o datã în plus, deºi nu mai era nimeni în acea încãpere.
- Te iubesc, am declarat, enervatã. Încã te iubesc, chiar dacã eºti un idiot îngânfat peste mãsurã ºi te porþi cu mine de parcã aº fi scãpat de la nebuni.
El afiºã un zâmbet patetic , ceva care se traduce în genul: ” Dar nimeni n-a spus cã tu nu ai fi scãpat de la nebuni..”, spus pe o voce sofisticatã, cu un calm rafinat, sarcastic. Mã mulþumea totuºi faptul cã nu mi-a aruncat acele cuvinte în faþã ; poate cã , pânã la urmã, avea ºi el un anumit respect faþã de mine.

Deºi Sean se uita la mine destul de… bizar, nu am vrut sã-mi plec privirea. Bine, de obicei nu fãceam declaraþii de dragoste atât de directe, dar acesta era deja un caz de-a dreptul disperat. Nu cucerisem niciodatã un bãiat în mai mult de câteva zile, dar în cazul lui Sean cele câteva zile s-au transformat în câteva luni.
- De ce mã iubeºti?
Întrebarea mã strãpunse, vie ºi rece , învelitã delicat în glasul lui.
- Îþi baþi joc de mine?
- Chiar deloc. Presupun cã punctul tãu de vedere ar fi interesant.
- ªi, de asemenea, adori sã mã umilesc în faþa ta, am spus , plictisitã de tacticile lui de doi bani. Recunoºte.
- Dacã vrei tu sã crezi asta.. nu te oblig sã aderezi la altã opinie care, indiscutabil, ar fi mai adevãratã decât pãrerea ta.
Pãrea destul de sincer. Cine ºtie, poate cã el s-a pregãtit special pentru momentul acesta. Eu nu aº fi reuºit sã mã prefac atât de bine fãrã practicã.
κi puse mâna pe umãrul meu. Atingerea lui mã surprindea întotdeauna, dar acum era doar.. o simplã atingere. Nu mã încãlzea cu nimic.
- Vrea doar sã ºtiu, repetã Sean. N-am distins niciun pic de ironie în inflexiunile glasului lui, ceea ce era în regulã. Dacã-mi spui ce motive ai.. poate mã mai gândesc la cât de instabilã mintal eºti.
Am tras adânc aer în piept, încercând sã trec peste faptul cã îºi bãtea din nou joc de mine. Din nou. De parcã ce simþeam eu pentru el era doar ceva nesemnificativ.
- Te iubesc pentru cã…
Începutul sfãrºitului se desfãºura haotic în faþa mea. La naiba, alesese o întrebare prea prosteascã ºi pateticã ca sã-i pot gãsi un rãspuns ca lumea.
Prima oarã i-aº fi rãspuns: ” Te iubesc pentru amintiri.”, dar rãspunsul ãsta cãdea de la sine. Atunci de ce simþeam toate lucrurile aste numai când eram prin preajma lui?
Degetele lui mã apãsau delicat pe umãr, lãsând în urma lor doar o nerãbdare reticentã. Mã întrebam cum de nu reuºea sã vadã ceea ce era evident- faptul cã þineam la el, în ciuda obiecþiilor lui.
-Þi-aº face o listã întreagã cu motive pentru care te iubesc, dar mã tem cã ai face barbã pânã þi le înºir pe toate, am mormãit, grãbitã, schiþând un zâmbet convingãtor.
Nu mã crezu. Bineînþeles cã nu mã crezu. Mi-am dat seama de asta dupã expresia neîncrezãtoare de pe faþa lui. Cum îl puteam convinge de adevãr?
- Mai bine prezintã-mi tu motivele pentru care nu mã iubeºti, am zis, când am vãzut cã era pe cale sã mai scoatã o trãsnaie pe gurã.
Se prefãcu gânditor preþ de câteva momente.
- ªi nu, nu e întrebare capcanã, am adãugat.

Ha, sã te vãd cum rãspunzi în timp ce eu stau ºi mã uit la tine, strâmbând din nas ºi declarând cã tot ce pãlãvrãgeºti acolo sunt doar niºte prostii infinite, fãrã sens ºi..
- În primul rând, mai bine þi-ai pune tu întrebarea asta. Am ridicat capul, surprinsã, iar el a continuat: nu te-ai uitat niciodatã la Josh? Te iubeºte ºi, sincer, nu cred cã tu meriþi asta.
- Hai cã mã faci sã râd, am pufnit, încercând sã-mi acopãr , fãrã success, tremurul din voce. Mi-am dres glasul, urmãrindu-l cu coada ochiului. Ce motiv bun ai mai gãsit. Mã dai pe spate cu logica ta incontestabilã.
M-am apropiat de el, rânjind. Îi simþeam respiraþia fierbinte izbindu-se de pielea mea, accelerând bãtãile inimii mele într-un fel în care numai el reuºea. ªi , la naiba, nu fãcea nimic special care sã-mi inducã starea asta.

Era doar el, cel dintotdeauna.
- Mai este un motiv, spuse Sean încet, pironindu-ºi privirea în ochii mei.
Mi-am zgâriat stresatã cu unghiile podul palmei în timp ce mã uitam la el cu rãbdarea sfârºitã. Ce pretext mai putea invoca acum?
- Pur ºi simplu ºtiu cum se va sfârºi, spuse el, calm.
Am rãsuflat adânc, contemplând la înþelesul cuvintelor sale.
Inexpresivitatea îi dispãru când mi-am apropiat faþa de a lui. Apoi i-am dat un mic sãrut în colþul buzelor. Atâta tot.