Equinox

[Desiree Rose Goth]

Capitolul 33, partea I.

Fulgii mi se izbeau de faþã într-un dans complicat ; simþeam atingerea lor glacialã alunecând încet pe obraji. Troienele masive de zãpadã ce se aºternuserã în ultimele zile pe marginea trotuarelor constituiau un detaliu nedorit ce stãruia încãpãþânat în mintea mea. Încercam sã trec cu vederea peste omãtul fragil ce scârþâia sub mine, dar .. nu-mi prea mergea.
De obicei sunt isteaþã ºi evit situaþiile de genul acesta, însã împrejurarea de faþã intrã în categoria excepþiilor.
- Þi-aº spune cã-mi pare rãu, dar nu-mi pare..

Glasul lui Josh rãbufni de undeva în dreapta mea, ca un fel de contradicþie. L-am auzit apoi oftând teatral, parcã vrând sã mã scoatã din sãrite ºi mai mult. Trebuia sã-mi reamintesc constant cã, totuºi, nu era vina lui cã i se stricase maºina. Putea sã se întâmple oricui.
Dar sã te urci cu entuziasm în maºinã, gândindu-te sã dai drumul la aer cald ºi la radio, pentru ca apoi prietenul tãu sã te anunþe cã a pocnit nu ºtiu ce chestie la motor ºi cã va trebui sã mergi pe jos vreo doi kilometri pânã acasã..sã mergi pânã acasã pe cizmele cu toc.. pentru asta chiar voiam sã aud câteva scuze acceptabile din partea lui.
Nu-mi trecu prin cap niciun rãspuns elegant pe care sã i-l trântesc în faþã. Am lãsat tãcerea sã-ºi înfiripe pânza , sperând cã Josh va crede cã nu voiam sã vorbesc cu el.
De fapt, chiar nu voiam sã vorbesc cu el. Nu acum. Mã simþeam îngrozitor de vinovatã când îl priveam, amintindu-mi cum buzele lui Sean alunecau uºor peste ale mele; amintindu-mi cum braþele mele îl cuprindeau pe Sean într-o îmbrãþiºare strânsã. Senzaþia de dezamãgire palpita dureros înãuntrul meu; eu cu Sean ajunsesem la un impas , la rãspântie.

Mã întrebam în ultimul timp dacã Josh îºi dãdea seama de ceea ce se întâmpla. Eram sigurã cã avea tot felul de suspiciuni, reproºuri pe care mi le va adresa într-o bunã zi. Uneori mã uitam în ochii lui ºi aveam impresia cã ºtie tot ce se petrece între mine ºi Sean ; atunci mã grãbeam sã ºterg urma vagã lãsatã de cãtre conºtiinþa mea încãrcatã. Nu sunt fana cea mai înfocatã a reproºurilor interne stresante.
- Mi-e frig, am bolborosit, înconjurându-mi talia cu braþele într-o încercare disperatã de a mã încãlzi. Bineînþeles, eu nu anticipasem cã în acea zi nu voi merge acasã într-o maºinã, având un pahar fragil din plastic umplut pânã la refuz cu ciocolatã caldã.
- Gândeºte-te atunci la cei care locuiesc în vârful munþilor, îngropaþi parþial în zãpadã, sugerã Josh evaziv.
Probabil cã dorea a fi drãguþ , însã i-a reuºit exact contrariul. M-am gândit în mod inexplicabil la o cabanã parþial distrusã, plasatã fix pe vârful unui munte. Nimeni nu îi va deranja pe locatari…
- Ar suna destul de bine dacã ar fi acolo electricitate. ªi Internet. ªi un dressing plin cu haine. ªi un televizor cu vreo sutã de canale, aºezat în faþa unui pat.
ªi cãldurã trupeascã, mai ales asta.

Josh râse. Eu, cel puþin, nu gãseam nimic amuzant în afirmaþia mea sincerã. Se uita la mine , având din nou acea binecunoscutã privire de “ Iarãºi începe..”
- Ar fi trebuit sã mã aºtept la un dressing, clãtinã el din cap. Cum ar fi putut lipsi un dressing în vârful muntelui? Doamne, ar fi imposibil. ªi mall-urile din jurul cabanei…
- Ah, taci, am mormãit, înghiontindu-l uºor. Mã lua peste picior, din nou . Nu e vina mea cã încã nu înþelegi importanþa unui dulap adecvat cu haine.
- Nu e vina mea cã nu înþelegi când trebuie sã te opreºti din cheltuit bani pe haine.
Am oftat, încercând sã-mi ascund disperarea din glas. Brusc, tãcerea mi se pãru o alternativã mai bunã la rezolvarea problemelor… dar, în ciuda insistenþei acelui gând, am dat la o parte ideea.
- Nu se cheltuiesc bani la Mall, i-am replicat, ºocatã de constatarea lui bruscã. Never.
Se prefãcu jenat un moment, iar apoi continuã:
- Scuzele mele pentru o asemenea greºealã. Uitasem de denumirea din dicþionar… se cheltuiesc banii mei la Mall, pe haine.
Am pufnit, vag amuzatã. Josh avea mereu o micã mare problemã cu modul în care îmi procuram cu succes banii. Probabil cã exista un strop de invidie în el datoritã talentului meu înnãscut.
- Se investeºte vestimentar, l-am anunþat, fãrã tragere de inimã, însã mulþumitã de faptul cã mai scosesem o trãsnaie pe gurã. Niciodatã nu se cheltuiesc bani.Am scuturat din cap, de parcã aº fi fost dezgustatã de cuvintele lui.

Termenul era inventat la minut, dar eu eram mai mult decât mândrã de conotaþiile lui- a investi vestimentar.. sunã important, de parcã ar fi o întâlnire de afaceri ºi nu o raitã prin toate magazinele posibile.
- Ce.. perspectivã interesantã asupra vieþii, remarcã Josh. M-am uitat cu atenþie la el; expresia ce-i traversa uºor faþa semãna izbitor cu replica pe care dorea s-o þinã pentru el : Investiþie vestimentarã, pe naiba. Nu eºti întreagã, ºi nu-mi pare rãu sã-þi spun asta.. Mã rog, eu eram prea intrigatã de acea perspectivã interesantã asupra vieþii pe care mi-o arãtase.
- Pãcat cã ai un orizont atât de îngust, am suspinat, încã gândindu-mã la ºiruri de haine, atârnate fiecare cu grijã pe propriul umeraº. Mã înghionti în joacã, aproape izbindu-mã în fulgii de gheaþã rostogoliþi pe alee. M-am obligat sã-i adresez un zâmbet enervat drept rãspuns; în realitate, peisajul din jur se desfãºura prin faþa ochilor mei cu o moleºealã încetinitoare, ca în ceaþã , cel mai probabil din vina neatenþiei.
ªi cel mai probabil cã eram o actriþã al naibii de proastã.
- S-a întâmplat ceva?
Vocea lui se dorea voit nepãsãtoare, dar am distins murmurul îngrijorãrii în ea. Doamne, Josh îngrijorat pentru mine. Având în vedere cã asta nu se întâmpla niciodatã, am decis cã visam mai mult ca sigur.
Din pãcate, frigul ce muºca din mine ºi privirea lui Josh erau mult prea reale- glacial de reale- ca sã fie doar un vis. ªtiam cã nu puteam contura toate acele detalii minuscule ce construiau cu migalã realitatea doar într-un vis banal - pur ºi simplu nu m-am priceput în întreaga mea viaþã sã realizez ceva care sã provinã din cadrul creativ.

Vãzând cã el încã aºtepta un rãspuns în tãcerea înãbuºitoare, am contracarat:
- Ce, mã comport ciudat?
Suna greþos de sincer , pânã ºi eu recunoºteam falsitatea situaþiei. M-am uitat precautã în direcþia lui Josh, temându-mã oarecum de o reacþie care sã-mi reflecteze cuvintele.
- Adicã, mai ciudat decât de obicei?
Buzele lui formarã o grimasã de toatã frumuseþea, lucru ce arãta cât de tare voia sã continue sã-ºi pãstreze masca aceea impenetrabilo- ironicã. Într-un colþ al minþii mele, am observat cã începeam uºor sã-i descos personalitatea abruptã, ceea ce constituia într-adevãr o evoluþie neaºteptatã.
- Hmm.. cred cã da, am zis , oscilând între decizia de a-l trânti în zãpadã ºi a-i spune câteva cuvinte nu neapãrat frumoase.
- Mã gândeam cã mã vei trimite la dracu’, aºa cum faci întotdeauna, meditã el, înconjurându-mi talia cu braþul stâng. Nu mai reprezintã aºa o surprizã pentru mine…
Am rãsuflat uºuratã când i-am auzit rãspunsul. Senzaþia de confort persistã timp de câteva secunde, apoi fu înãbuºitã de o undã slabã de vinovãþie. Totuºi, spre surprinderea mea, nu am fãcut niciun gest ca sã- i arãt cât de nesigurã mã simþeam în acele clipe. Nu percepeam egoismul pâlpâind stins în mine, iar asta mi s-a pãrut bizar. Mereu puneam câþiva stropi de egoism când doream sã intimidez, sã pretind cã vreau sã fiu iubitã, sau atunci când voiam ceva anume..

Mã simþeam pur ºi simplu goalã, iar totul din jurul meu avea un contur fad, ºters- zâmbetul era o simplã schiþã pateticã a unei fericiri simulate, râsul, o reacþie întârziatã la vreo replicã, iubirea, ceva fals la care nu puteam ajunge. Ciudat.
ªi, totuºi, continuam sã-mi joc rolul, ca un actor de teatru ieftin ce dorea neapãrat sã-ºi joace reprezentaþia pânã la sfârºit.
- Ããã… du-te dracului?
Spusesem cuvintele dintr-o suflare, adãugând ºi un mic semn de întrebare la sfârºit. Asta ar fi trebuit sã însemne nesiguranþã? Sincer, nu prea îmi pãsa de toate naþiile de sentimente contrare ce mã nãpãdeau.
Dar în ochii lui Josh însemna acea nesiguranþã ceva?
Reuºi sã schiþeze umbra unui zâmbet vag în colþul buzelor, de parcã ar fi renunþat la joc în acelaºi timp ca ºi mine. Sincronizare perfectã, nu alta. Prin zâmbetul acela vedeam oglindite aceleaºi suspiciuni ce mã mãcinau ºi pe mine. Uneori îl uram pentru cã putea sã mã citeascã atât de bine.
La naiba, chiar cã îi pãsa.
- Aºa mai merge, mã aprobã el într-un final.

În urmãtoarele zece minute am continuat sã mergem, învãluiþi într-o tãcere apaticã, enervantã. De fiecare datã când doream sã deschid gura, sã spun câteva cuvinte, realizam cã de fapt nu aveam nici cea mai vagã idee despre ce sã vorbesc. Mã întreba ocazional de ceea ce se întâmplase în acea zi la liceu, iar eu îi dãdeam numai rãspunsuri monosilabice. Oricât mã concentram, nu izbuteam sã rostesc mai mult de douã cuvinte. Mi se pãrea ironic într-un fel, având în vedere cã eu dispreþuiam oamenii care nu ºtiu sã închege o conversaþie constructivã.
Am zarit casa mea, dantelata cu straturi groase de zapada.M-am pregãtit sã-i spun un “ La revedere” lui Josh în stilul meu caracteristic ca sã-i dau mai puþine motive de îngijorare- adicã ceva care sã arate patetic ºi pueril în ochii lui. Când am ajuns în faþa uºii de la intrare, m-am grãbit sã-mi sprijin mâna de clanþã pentru a scãpa cât mai repede de frigul excesiv. ªi de vinovãþia care mã urmãrea constant.
- E încuiat.

Am apãsat din nou ºi din nou pe clanþã, sperând, într-un mod copilãresc, cã voi intra în cele din urmã. Apoi am început sã bat cu pumnul în uºã. Bocãnelile mele reverberau probabil pânã în partea opusã a cartierului, dar pe mine nu mã îngrijora asta.
Nici nu am auzit când Josh a venit în spatele meu. I-am simþit rãsuflarea fierbinte izbindu-mi spatele, dar nu m-am întors. Continuam sã bat cu disperare în uºã.
Mâna lui Josh îmi prinse pumnul la jumãtatea distanþei. L-am privit, încruntându-mã , ºi încercând sã- mi eliberez mâna din strânsoare. Nu prea am reuºit.
- Nu te ajutã cu nimic dacã dãrâmi casa, îmi aminti el, fãrã sã-mi dea drumul.
- Ba da. Cu siguranþã cã e cineva înãuntru, care nu ne aude..

κi dãdu ochii peste cap. Satisfãcutã, mi-am dat seama cã îl enervasem de-adevãratelea. Cel puþin expresia care îi traversa faþa era cea obiºnuitã..
- Dacã chiar este cineva în casã, probabil cã sforãie cu desãvârºire, îndopat cu somnifere , având muzica datã la maxim. Oftã sarcastic, apoi îmi eliberã braþul , întorcându-mi în acelaºi timp spatele. Totuºi, nu e exclus ca tu sã fi surzit respectivul cu bocãnelile tale, adãugã el ,mai încet de data aceea.
M-am strâmbat din reflex, frecându-mi absentã braþul. De ce trebuia ca el sã iasã mereu în avantaj?