Equinox

[Desiree Rose Goth]

^^ Ma bucur ca v-a placut capitolul.
Si scuzati-ma ca postez atat de rar

Capitolul 33, partea a-II-a.

• Am cotrobăit prin geantă, sperând să-mi găsesc brelocul de care aveam atârnat un mănunchi de chei. M-am încruntat pe măsură ce descopeream că probabilitatea de a avea aşa ceva la mine era nulă.
  La naiba.
  - O să o sun pe Melissa.
  Gândurile pe care le-am dat la o parte cu furie se materializau pe la colţuri; cu un oftat, am realizat că ar fi trebuit de la bun început să fac asta. Nu mai puteam amâna.
  Am mai menţionat cumva cât de mult îmi iubeam sora? Oricum, ar fi fost un real succes dacă Josh nu ar fi observat nota de dramatism dus la extrem din vocea mea.
  L-am spionat cu colţul ochiului; după zâmbetul ironic schiţat pe buze, îmi era clară părerea lui. Poate că i se părea amuzant, cine ştie. Poate că avea propriul lui mod de a privi lucrurile.
  
  Surâzând absentă, mi-am scos telefonul din buzunar, butonând prin contacte până am găsit numărul Melissei. Nu era de mirare că nu am reuşit să memorez acea secvenţă simplă de cifre, având în vedere de câte ori am fost nevoită să-mi sun sora. Cu încă un oftat sonor, am apăsat butonul de apelare rapidă.
  I-am auzit vocea la al doilea bip.
  - Unde eşti? am întrebat , făcând abstracţie de formulele de adresare inutile.
  Ezită la început. Mda, ştiu că nu o apelez atât de des, dar măcar putea să-şi mascheze eschivarea cât timp vorbea cu mine la telefon. Am ţâţâit nerăbdătoare, aşteptându-i răspunsul.
  În spatele meu, Josh îşi drese glasul cu subînţeles. Am evitat să mă întorc cu faţa spre el , special ca să nu-i văd expresia feţei.
  - La colţul cartierului, îmi zise Melissa într-un final, pe un ton slab. Te îngrijorează ce fac eu acum?
  Doamne Fereşte. Eu să mă gândesc la tine fără să mă oblige nimeni? Nu eşti în deplinătatea facultăţilor mintale.
  - De fapt, mă îngrijorează mai mult faptul că îngheţ din cauză că nu te mişti mai repede acasă, am mărturisit, nonşalantă. Hai că vin după tine.
  Am dat să-i închid telefonul în nas, însă vocea ei mă împresură cu aviditate:
  - Nu. Păru să delibereze un moment. Adică, mă poţi aştepta în faţa casei, ajung imediat.
  A fost rândul meu să ezit. Nu ştiam cum să rezolv problemele cu Josh, dar dacă era aşa..
  - Ne vedem imediat, adăugă Melissa, închizând telefonul înainte să am timp să vin cu protestele.
  Mi-am muşcat buzele, punând cu mişcări încete mobilul în buzunar. Nu mai puteam prelungi momentul, oricât mi-aş fi dorit. M-am întors înspre Josh fără pic de tragere de inimă.
  - Mel a zis că vine acum, am spus , glasul meu fiind doar o şoaptă.
  
  Nu ştiam ce aşteptam de la el. Poate îmbrăţişări strânse. Poate o urare plină de milă la adresa mea – având în vedere că mila era o insultă pentru oricine.
  Josh nu se mişcă.
  - Aha, deci pot pleca acum.
  Mă rog, la replica asta nu m-am aşteptat. Indiferenţa lui mă durea ca şi când cineva mi-ar fi dat o palmă. Eu nu mă comportam în felul acesta cu el. Am simţit brusc firele tăioase ale egoismului străpungându-mă cu putere.
  La urma urmei, avea el vreo idee, cât de vagă, despre ce mi se întâmpla?
  - Ba nu poţi pleca. Aici rămâi.
  Probabil că arătam absolut ridicolă în ochii lui – nu supărată, îmbufnată sau furioasă, aşa cum aş fi vrut. Ridicolă. Copilăroasă. Reuşeam întotdeauna să dau această primă impresie. Desigur, la a doua impresie iluzia era deja sfărâmată în mii de cioburi…
  - Crede-mă, Lily, nu prea îmi place să îngheţ aici cât timp aş putea fi în orice alt loc, dezbătu el problema. Îşi dădu apoi ochii peste cap, dând senzaţia aceea de evident afirmaţiei sale. Oricum, tu poţi sta cât vrei aici, nu mă deranjează absolut deloc..
  Tachinările lui se dovedeau a fi atât de nepotrivite în unele momente. Mi-am trecut absentă mâna prin păr, rememorând sentimentul straniu de deja –vu.
  Nu voiam să plece, fiindcă… ce mă făceam eu cinci minute fără cineva căruia să-i vorbesc încontinuu despre toate rahaturile existenţiale? Nu e nevoie să recunosc că sunt genul de persoană care înclină spre sporovăieli inutile. Nu-mi plăcea să fiu singură, nici măcar două minute.
  Un motiv în plus cu care să îl stresez pe Josh.
  - Poţi avea şi tu o dată încredere în mine? Deşi simţeam că avea o răspuns negativ pregătit, nu a spus nimic. Am continuat, ignorând ironia ce emana din direcţia lui. Nu o să îngheţi dacă mai stai cinci minute.
  Îmi percepeam tonul rugător al vocii. De fapt, mă interesa mai mult decât îmi doream. Niciodată nu rugam pe cineva să-mi facă un favor… întotdeauna se întâmpla invers.
  Am scrânşit din dinţi, hotărâtă să repar detaliul acesta ceva mai târziu.
  Josh nu catadicsi să-mi răspundă. Părea să se distreze privindu-mă, încercând să mă scoată din sărite cu expresia inocentă ce-i traversa faţa. Nu că ar fi reuşit să denote inocenţă, dar.. încerca constituia cuvânul – cheie.
  
  Totuşi, eram calmă când am continuat să vorbesc – ceva ce semăna mai degrabă cu liniştea dinaintea furtunii.
  - Detest când nu-mi răspunzi, am spus pe o voce joasă, dându-i de înţeles că eram dezamăgită. Şi detest că ţie chiar îţi place că adori să faci asta.
  Nu că ţi-ar păsa vreodată, am adăugat în sinea mea.
  El râse. Nu în felul caracteristic, distant şi sarcastic. Ci.. într-un mod reconfortant, dând impresia că era de acord cu mine. Am schiţat un zâmbet involuntar în colţul buzelor. Josh putea avea efectul ăsta asupra mea uneori.
  - Şi detest atunci când mă priveşti în felul acela, am continuat, tranşant, plimbându-mi degetele pe braţul lui. Arăţi de parcă ai avea prea multe de adăugat la adresa mea, numai că nu ştii de unde să începi.
  Mi-am ridicat ochii ca să-l văd răspunzându-mi la zâmbet.
  - Poate că aşa şi e, mi-a întors el replica. Părea a fi de acord cu mine.
  Feţele noastre erau doar la câţiva centimetri depărtare una de alta; ştiam că era o distanţă destul de periculoasă , având în vedere vasta mea experienţă în domeniu. M-am trezit , în mod patetic, examinându-i umbra zâmbetului său vag ce-i lumina trăsăturile.
  
  Fără să mă gândesc prea mult, m-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat.
  Îmi simţeam interiorul tremurând aproape imperceptibil. Sau era absurditatea egoismului meu? Cert e că de fiecare dată doream mai mult, în ciuda nepăsării. Buzele mele le căutau frenetic pe ale lui, apropiindu-se cu mişcări dornice.
  Două inimi bătând cu fervoare la unison. Două jumătăţi. Un singur întreg.
  Habar n-aveam cum s-au încâlcit mâinile mele în părul lui. Şi nici nu ştiam când Josh m-a cuprins într-o îmbrăţişare strânsă, dar binevenită. Cu o sinceritate debordantă, i-am prins buza inferioară între ale mele, sărutându-l apăsat, fără nicio reţinere.
  Neantul normalităţii se desfăşura în faţa noastră atât de uşor şi natural. Dacă l-am fi putut amândoi accepta fără să şovăim , ar fi fost perfect.
  Spre surprinderea mea, eu am pus capăt sărutului. O parte încă raţională din mine mă avertiza că mersesem prea departe de data aceasta – şi chiar îmi păsa de limite. La naiba, nu era nici corect, nici raţional. De nepotrivit nici nu mai vorbeam.
  Dar Josh prelungi sărutul. Buzele lui le găsiră pe ale mele de data aceasta, sporindu-mi confuzia în care mă rătăceam din ce în ce mai tare. Neantul acela îşi dezvălui întreaga uitare, toate deciziile mele adăpostindu-se într-un colţ îndepărtat, la care nu puteam ajunge. La care nici nu voiam să ajung vreodată. L-am sărutat şi eu înapoi, cu inima bătând năvalnic şi cu adrenalina inundându-mi venele – nu era un bluf, şi ştiam asta prea bine. Voiam ca plăcerea să fie eternă, neantul să nu aibă sfârşit.
  Când totul se termină, grijile de dinainte îşi reluară locul. Buzele lui Sean peste ale mele. M-am rugat ca nu cumva să înghit în sec sau să-mi muşc buza- semne inevitabile de nervozitate pe care Josh le-ar fi remarcat cu siguranţă. Semne nelalocul lor. Poate că el se aştepta să mă izbesc de impedimentele astea.
  
  Măcar de-ar fi existat normalitate…
  - Ăsta a fost cel mai bun sărut de până acum, l-am anunţat, în lipsa altei alternative.
  Mi-am ridicat capul ca să-i văd reacţia. Aşa cum am prevăzut, şi el crezuse că voi rosti alte cuvinte. Cu toate acestea, afişă vechiul lui zâmbet batjocoritor.
  - Ce, încă ţii scorul?
  Am râs. Răspunsul lui era atât de… normal, având în vedere că nu cuprindeam cu mintea alt termen mai potrivit. Ca pe vremuri.
  Mi-am întors capul , numai ca s-o văd pe Melissa venind; Josh îmi sugeră, ironic, ca măcar să încercăm să ne comportăm ca nişte oameni obişnuiţi în preajma ei, ca să n-o speriem cumva. Deşi mi se părea improbabil să se întâmple aşa ceva, nu am zis nimic.
  Sincer, dorisem s-o apostrofez pe Melissa pentru lipsa ei de chef în a-şi mişca fundul ca să- mi deschidă uşa; totuşi, m-am abţinut, gândindu-mă că voi avea mult mai mult timp mai târziu. La urma urmei, Josh îmi sugerase să mă mulez pe normalitate. De ce nu ?
  Nu am mai protestat atât de mult când el şi-a anunţat plecarea- nu mai aveam niciun motiv valabil de acum. Pur şi simplu l-am sărutat de rămas bun, prefăcându-mă că totul era în regulă, că nu se putea întâmpla nimic..
  Nu am crezut niciodată în porcăriile acelea patetice pe care le repetă cuplurile îndrăgostite . Mulţi au spus că ai face orice ca să nu răneşti persoana iubită. Nu înţelesem cum vine asta; să-ţi îndeşi propriile scopuri şi dorinţe într-un colţ al minţii pentru a nu afecta pe cel pe care-l iubeşti.
  Ca o ironie a sorţii, acum înţelegeam ce era cu sentimentul de vinovăţie.
  Mi-am târşâit picioarele până în camera mea , azvârlind dezinteresată ghiozdanul pe pat. O auzeam pe Melissa în încăperea alăturată- sau, mai degrabă, auzeam sunetele unei melodii venite de la un televizor antic. După atâţia ani, nu puteam spune nici acum ce preferinţe avea, cu ce îşi ocupa timpul.. nu îmi păsase de detalii. Mă întrebam uneori dacă sora mea mă cunoştea la fel de bine cum o cunoşteam eu pe ea.
  
  Am aruncat o privire scurtă spre fereastră , examinând fluturii de gheaţă ce învăluiseră subtil pervazul. Apoi, printr-o coincidenţă, am dat de oglinda aşezată delicat pe perete. Reflectările chipului meu mă salutară, în mod straniu, din spatele sticlei. Pentru o clipă nesfârşită, am şovăit la vederea străinei din oglindă.
  Un fior glacial m-a străbătut, ca o premoniţie. Inima îmi pâlpâia cu mişcări lente în timp ce realitatea se desfăşura neîndurătoare în faţa mea. În ochii mei se strecură un licăr dur, egoist , ce denota nimic altceva decât… o ipocrizie înfloritoare, ce nu dorea a fi ascunsă.
  Înăuntrul meu, ceva se destrămă.