Equinox

[Desiree Rose Goth]

~Sa-mi spuneti daca scrisul e prea mic sau.. chestii de genul asta.

Capitolul 34

• Timpul deveni o noţiune inexistentă odată ce mi-am pus hotărârea în aplicare. Îmi reaminteam constant că nu aveam niciun motiv ca să mă tem de ceea ce ar fi putut urma- şi, în ciuda faptului că luptam împotriva a ceea ce simţeam, tot nu ajungeam la vreun rezultat concret.
  Nu a fost niciodată atât de naşpa să fiu eu însămi. De obicei cea mai grea situaţie este atunci când nu ştiu să aleg dintre o rochie şi o pereche trăsnet de blugi – sau, şi mai rău, să nu am bani pentru niciuna dintre ele. Dar de data aceasta terenul necunoscut pe care mă aflam se desfăşura până la infinit ; nu îi vedeam nici începutul, nici sfârşitul.
  
  Toată încrederea excesivă pe care o căpătasem de-a lungul timpului a devenit un simplu pretext pentru a nega ceea ce pare evident. Problema era că nu aveam idee în ce definiţii se încadra evidentul.
  Trecutul nu e făcut ca să revină în prezent. Inimile noastre bătând la unison propriul ritm, zgândărit de emoţie şi de nerăbdare. Atât de mult îţi plac amintirile? mă întrebase, cu un zâmbet slab în colţul buzelor. Ar fi fost penibil din partea mea să recunosc că avea totală dreptate – mă bucuram sincer că nu o făcusem. I-aş fi dat ocazia unei alte introspecţii obositoare şi inutile.
  Pur şi simplu ştiu cum se va sfârşi. Minţise, mai mult ca sigur. Şi mă minţeam pe mine doar ca să evit ceea ce era deja evident.
  Privirile noastre se întâlniră, deşi Sean era în cealaltă parte a încăperii. Am izbutit să descopăr umbra întrebătoare ce îl apăsa înainte să-şi întoarcă capul în altă parte. Această mişcare doar îmi mări doza de încăpăţânare acerbă ce trecea prin venele mele.
  Am înghiţit în sec şi am continuat să înaintez spre Melissa. Era atât de aproape, încât reuşeam să văd licărul relaxat din ochi, în ciuda şuviţelor castanii ce-i înconjurau chipul. Prea aproape. Noroc că Josh nu se afla pe aici.
  Ştiam că voi începe să vorbesc înainte să-mi dau seama de ideea ce-mi răsărise în minte. Ştiam că va durea ca naiba şi că voi regreta mai târziu, dar măcar voi scăpa de senzaţia de neputinţă şi vinovăţie.
  
  Orice, niciodată.
  - E reuşită petrecerea, nu-i aşa? întrebă Melissa, ca pentru sine, când am ajuns lângă ea. Se pare că toată lumea se distrează.
  Sigur, nu mă lua pe mine în considerare.
  - Mda, am aprobat-o, fără să mă sinchisesc să-mi ascund lipsa de chef. Am aruncat o privire scurtă prin încăpere, examinând entuziasmul tangibil a persoanelor din jur. A fost o idee bună.
  De obicei se aranja câte o petrecere cu ocazia sărbătorilor de iarnă - un eveniment simplu, absolut obişnuit, devenit deja plictisitor la superlativ pentru mine. Existau locuri mai bune în care să te distrezi.
  Am ridicat din umeri, fără să mai mărturisesc surorii mele că eu aş fi lucrat mult mai bine decât ea la capitolul organizare. Nu m-am deranjat pentru un asemenea detaliu mărunt.
  - Să sperăm că nu va strica nimic seara, oftă Melissa lejer, luând o sticlă de Pepsi de pe cea mai apropiată masă. Neatentă, mi-am plimbat privirea peste hainele cu care era îmbrăcată – un palton lung, gri, o pereche de colanţi, şi nişte botine cu toc care, pe cuvânt, păreau a proveni din dulapul meu. Am gemut mental, decisă să rezolv şi problema aceea în curând.
  - Mel? Trebuie să-ţi spun ceva.
  Probabil că sesizase schimbarea din tonul meu, fiindcă expresia de destindere de pe faţa ei fu înlocuită de seriozitate.
  La naiba, dacă nici măcar nu mă mai pot preface de dragul realismului… sunt jalnică.
  Când m-am întors pentru o secundă, am remarcat că Sean încă mă privea. Deliberat, aproape imperceptibil, am schiţat un zâmbet crud în colţul buzelor. El clătină din cap, dezvăluindu-mi dezaprobarea ce-l măcina.
  L-am ignorat. Aveam să mint, pentru că purul adevăr ar fi însemnat sinucidere curată.
  - Ştiu că e prea brusc şi neaşteptat..dar are legătură cu Sean.
  Răsuflarea mea se frânse , de parcă ar fi fost doborâtă de unduirea unei ierni nemiloase. Hotărârea pe care o luasem tremură uşor, însă ştiam că nu mă voi da bătută în faţa propriei neîncrederi.
  
  Evitam să o privesc. Evitam să dau peste orice impediment ce putea să-mi limiteze decizia.
  - Ce este?
  Probabil că unicul gest pe care l-am înfăptuit vreodată din iubire. Sau ce-o fi amestecul ăsta naşpa de trăiri contradictorii.
  Am încercat să-mi înlătur nesiguranţa. Să cred în ceea ce aveam să admit, şi să mă asigur că într-adevăr, va conta. Mi-am muşcat buza în timp ce-mi ridicam privirea, înfruntând sentimentul de nestrăbătut din ochii Melissei.
  Deoarece unele lucruri pot conta din nou. Pentru mine… pentru toţi.
  - Am vorbit cu el şi.. vrea să vă împăcaţi, am minţit, cu vocea la fel de pătrunzătoare şi amară precum o şoaptă. Mi-am dres glasul, apoi am continuat să întrebuinţez aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi Sean împotriva mea, încercând să mă convingă că-l iubeam , de fapt, pe Josh. Nu te-ai uitat niciodată la el cu adevărat, Mel? Tipul încă te-ar accepta.
  Şi aşa s-a terminat. Simplu, frumos şi la subiect.
  Sau poate nu. Tăcerea grea ce s-a aşternut după prelegerea mea fu întreruptă de râsul sarcastic al Melissei.. ultimul sunet pe care aşteptam să-l aud.
  - Să ştii că nu a fost o glumă, am subliniat, subtil. A fost o minciună sfruntată, dar nu-i nevoie să afli şi asta.
  Ea îmi aruncă un zâmbet lipsit de amuzament.
  - Sunt sigură că n-a fost o glumă, spuse ea, şi-mi puse o mână pe umăr – o aprobare silenţioasă. Dar, totuşi.. nu crezi că , dacă Sean ar fi vrut într-adevăr să ne împăcăm, mi-ar fi zis direct? Ştii , mă cam ocoleşte.. şi acum te-a implicat şi pe tine. Eu am impresia că vrea să rămânen prieteni, nu altceva..
  Poate… M-am simţit răvăşită, ca şi când trebuia să accept ceva ce nu putea fi real. Melissa îmi înghiţise minciuna, dar era neîncrezătoare în privinţa lui. Vedeam asta din expresia gânditoare împrăştiată pe chipul ei. Furia mă cuprinse a doua oară, un fior fragil, neintenţionat, venit de nicaieri. Sora mea putea avea totul. Tot ce voiam eu.
  Ironia sorţii. Încercasem doar să găsesc nişte soluţii, însă am creat doar probleme...tuturor.
  - Dacă tu crezi asta..
  
  Ridicând din umeri, am plecat de lângă ea, fără să mă sinchisesc să-i mai aud apărarea. Nici nu ştiam unde mă îndreptam – cert e că atunci când am măsurat încăperea, Sean nu se afla acolo. La naiba.
  Am realizat că nici măcar nu-mi mai păsa de ceea ce credea Melissa- iar asta era o altă greşeală ireparabilă. Oare nu observase că mă îndepărtasem inevitabil de Sean de când intrase ea în peisaj?
  O singură certitudine se separă de restul presupunerilor – oricât de evident ar fi fost, oricât de precise erau faptele, Melissa va continua să se mintă singură. Până la un moment dat.
  Adierea glacială de iarnă m-a străbătut imediat ce am ieşit din clădirea liceului. Noaptea îşi filtra agonia prin lumina slabă a lunii, lumină ce dezvăluia fluturii de gheaţă îmbrăţişaţi cu ramurile dezgolite ale arborilor. Ninsoarea se oprise , însă troienele de zăpadă acopereau pământul cu veşmântul lor fragil.
  Bineînţeles, era acolo. La vederea lui, vinovăţia mă cuprinse în braţele ei, ţesând un tremur înăbuşit înăuntrul meu. Îmi amintea de tot ce am făcut.. de consecinţe. Şi de promisiunea de a nu mai răni din nou.
  În ciuda întunericului pregnant, i-am putut urmări cu uşurinţă neîncrederea din ochi.
  - Ei bine, am făcut-o.
  - Ce să faci?
  Suspiciunea se dezvăluia treptat în glasul lui Sean. Am oftat, dar am continuat să-mi ţin privirea pironită în neantul de gri.
  - Am încercat să rezolv lucrurile cât mai subtil. Logic că nu am reuşit.
  Ca un negru nebun după alb, tot doream să refac iţele complicate ce conturau normalitatea. Fireşte, problema era că nimeni nu înţelegea că voiam să clarific chestiunile.
  - Poate că unele lucruri nu pot fi rezolvate, răspunse Sean , cu un zâmbet vag pe buze. Poate că toate se complică din cauza noastră.
  - Nu mai fi atât de optimist. I-am dat un pumn în joacă şi timp de câteva secunde, m-am simţit de parcă nu se mai afla nicio ruptură între noi doi. Şi nu te mai stresa atâta, o să faci riduri prematur. Te-ai gândit că e posibil ca lucrurile să ia o altă turnură , fără ca noi să influenţăm nimic?
  
  Sean râse. I-am aruncat o privire plină de blamare, dorind să aflu ce vedea el atât de amuzant la afirmaţia mea. Speram doar să nu înceapă să guste din tiparele sarcasmului.
  - Nu cred că vrem să obţinem acelaşi rezultat, Lily.
  Câtă dispreţuire faţă de sine.
  Îndoiala persistă . Cum puteam face astfel încât minciuna să nu fie o alternativă de răspuns? Cea mai simplă alternativă, voiam să spun.. aveam şi eu demnitatea mea, la urma urmei.
  Se îndreptă spre clădirile ce se aflau vizavi de liceu, iar eu, în lipsă de oportunităţi, l-am urmat. Simţeam tăcerea dintre noi ca pe o fiinţă pe jumătate moartă dintr-un motiv încă necunoscut mie. Am trecut strada îngustă, urmărind cu privirea orice mişcare ce îi putea da de gol sentimentele. Dar Sean rămase impasibil.. impenetrabil.
  Cine a spus că nu va fi dificil?
  Se opri şi, ca o imitaţie proastă, m-am oprit şi eu. Cuvintele îmi stăteau pe buze, însă nu îndrăzneam să le rostesc; mai întâi aveam nevoie să mă asigur de luciditatea gândurilor mele. Să caut un echilibru..
  - Şi acum ce facem? am întrebat mohorâtă, accentuând fiecare cuvânt.
  Ezită pentru o clipă. M-am uitat la expresia surprinsă de pe faţa lui, la felul în care îi erau arcuite buzele, la şuviţa de păr ce îi acoperea neglijentă fruntea.... Şi, pentru o secundă scurtă, am crezut că totul se va rezolva de la sine.
  M-am înşelat. Indiferenţa fu înlocuită rapid de un alt zâmbet – ascuns, nepăsător.. hotărât. Vedeam o detaşare stranie întipărită pe faţa lui, de parcă întrebarea mea avea un înţeles special pentru el.
  - Nimic. Doar existăm.
  M-am încruntat. Ce spuneam eu despre dispreţuirea faţă de sine?
  - Ce…încurajator. Mi-am dres glasul cu subînţeles. Nu ai o definiţie mai bună pentru chestia asta?
  - Te las să o găseşti tu, decise Sean, candid. Scutură de pe umărul meu nişte zăpadă căzută de pe ramurile copacilor şi , imediat, mi-am dorit să simt emoţia aceea neobişnuită străbătându-mă. Singurul lucru pe care îl percepeam era frigul ce se impregnase în mine.
  
  Am suspinat, privindu-l cu o disimulare ce lăsa mult de dorit. M-am apropiat încet de Sean şi, fără să-mi dau seama, l-am îmbrăţişat. Singurul sunet pe care îl auzeam era bătaia sacadată a inimii lui, destrămând liniştea pătrunzătoare.
  - Spune-mi să plec, am murmurat , cuprinzându-l şi mai strâns. Nu mai vreau să rămân…
  Aproape că îi simţeam mirarea amestecată cu neîncredere pe propria-mi piele. Cumva, ştiuse că se va termina în felul acesta ; eu doar confirmam ceea ce el prevăzuse.
  Răsuflarea lui îmi mângâie obrajii, caldă şi persuasivă.
  - Dacă îţi spun să pleci, chiar o vei face? Vei trece peste toate, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat?
  
  Am vrut să zic ”Da”, însă am prelungit momentul, afundându-mă în îmbrăţişarea sa. Doream numai să mă întorc la normalitate ; sau , mai degrabă, să readuc amintirile la realitate.
  Mă trezeam, încetul cu încetul. Gândurile se înfiripau pe alocuri, dezvăluind adevărul.. un joc- unul în care nu trebuia să te reîntorci în trecut. Mă simţeam bine în îmbrăţişarea lui Sean , ca şi când ar fi fost ceva natural, firesc. Poate că, într-un final, m-am regăsit.
  Scârţâitul roţilor unei maşini , un claxon, şi apoi o bufnitură puternică, reverberară până în locul în care ne aflam. Cu o moleşeală tipica, m-am întors pentru a face un gest obscen şoferului care nu putea să nu-mi distrugă unica clipă de revelaţie.
  Dar am renunţat imediat. Ceva chiar nu părea a fi în regulă…