To be continued

[Effy K. Dietrich]

Privi câteva clipe cum lumina palidă şi plăpândă a soarelui trecea prin sticla fină a ferestrei. Mereu o făcea să zâmbească acest lucru. Pentru ea lumina însemna tot ce era mai pur...Speranţa, pacea, liniştea. Când era mică obişnuia să încerce să prindă în mână razele soarelui şi mereu reuşea să cadă fugind după lumina ce cădea în valuri printre ramurile copacilor.
Le ascultă mica dicuţie a celor două, încercând să nu fie prea indiscretă sau băgăcioasă. Nu vroia să fie niciunul dintre aceste două lucruri, pentru că ştia din proprie experienţă cât e de insuportabil să te urmărească cineva la fiecare pas. Din câte îşi dăduse seama cele două aveau o relaţie strânsă de prietenie şi fraternitate, lucru care o bucura pe Elizabeth.
,,Serios? Mie nu mi se pare!" Zise pe obişnuitul ton calm şi blând privind-o cu ochii mari pe Ema.