The deathly taste of revenge

[Rosalie Vivienne Alden]

Capitolul I - I'm still alive

M-am cufundat intr-o tacere infernala in camera mea. Simteam nevoia sa am putina liniste,oricat de scurt ar fi acel timp. Sunt constienta de faptul ca trebuie sa imi revin si ca sunt obligata oarecum sa imi fac datoria fata de parintii mei si sora mea. In momentul in care au murit mi-au lasat un gol imens in suflet si acela nu poate fi umplut de nimeni,oricine ar aparea in viata mea. Acum singurul lucru care ma mai tinea in viata era dorinta razbunarii. Stiu ca multi considera acest fapt unul jalnic,demn de dispretuit,dar mie nu imi pasa. Daca ar fi cineva in situatia mea probabil ca m-ar intelege perfect sau poate nu. Mie imi este tot acelasi lucru. Trebuie sa supravietuiesc pentru a-mi duce dorinta pana la capat,apoi nu mai imi pasa ce se va intampla. Voi lupta pana cand se va face dreptate. Dreptatea conteaza pentru mine acum si setea de razbunare, totodata. E ciudat,unii ar spune ca am innebunit. Mi-am pierdut toti prietenii sau majoritatea lor. De fapt,daca stau mai bine pe ganduri am gresit .. nu i-am pierdut,i-am indepartat singura,de buna voie si nesilita de nimeni. Asa si trebuia. Nu mai vreau sa aud de nimeni pana cand totul nu ia sfarsit, incepand cu suferinta mea. Pe cei care mi-au ucis parintii si surioara de doar cinci ani ii voi face sa plateasca, vor sta in genunchi in fata mea si vor plange cu lacrimi de sange pentru a-i elibera. In acel moment eu voi rade si ma voi uita spre cer spunandu-le alor mei ca totul s-a terminat .. Nu mi-e frica de inchisoare,nu mai imi e frica de nimic dupa acea noapte terifianta din viata mea.

Am inceput sa plang si am continuat asa cinci minute,dar nu era momentul in care sensibilitatea mea sa iasa la suprafata. Trebuia sa ma lupt cu mine insami pentru a ma trezi la realitate. Nu aveam cum sa las totul asa, in viata totul se plateste, nu-i asa? Ei bine,eu asa cred. In definitiv nu ma voi cai pentru ceea ce voi face,de asta sunt sigura. Mi-am sters lacrimile din ochi brutal incercand sa par dura, fortandu-ma sa imi amintesc scopul vietii mele, daca ceea ce traiam se mai putea numi viata. Pufnesc in ras la acest gand. Bineinteles ca lumea ma putea considera dezechilibrata mintal din moment ce eu trec de la o stare la alta: ba plang,ba rad. Schimbarile mele de temperament sunt bruste, dar nu imi pasa. Nu mai imi pasa de nimic! Gandesc de cel putin zece ori pe zi asta fiindca asa este. Pana la urma,daca chiar as fi fost nebuna nimeni nu m-ar fi acceptat asa de buna voie la Academia de Politie.

Am tresarit amintindu-mi de asta. Cum putusem sa uit? Intrebarea care ma macina mai mereu era daca voi fi un bun detectiv. Acesta este visul meu,dar uneori incep sa ma indoiesc de el fiindca nu mai cred in vise. Sperantele mi-au fost naruite de mult. Se spune ca speranta moare ultima, ei bine eu mai am o singura speranta,un singur tel: acela de a ma razbuna. Nu exista zi in care sa nu pronunt sau macar sa nu gandesc acest cuvant. Colegii mei de la Academie si-au dat seama de caracterul meu puternic si le e frica sa se apropie de mine,celor mai multi dintre ei. Ma amuza aceasta situatie,dar apoi imi aduc de fiecare data aminte de altceva.

Unde a ramas acea fetita care odata a crezut in dragoste, in fericire, in implinirea dorintelor? Unde este acea Daria care asculta de parintii sai si se plimba cu sora mai mica de manuta prin parc dispusa sa o ocroteasca orice ar fi? Unde este cea care voia sa studieze Medicina? Unde este cea care il iubea pe Hugo in ciuda tuturor inconvenientelor care au aparut in viata sa? Unde e .. Ah,gata,ajunge! A disparut. Si totusi .. dupa toate acestea: inca sunt in viata!