Mai mult sau mai putin singura

[Alexandra Victoria Cooper]

OOC: Bell, sper sa nu te supere postul meu. E doar parerea lui Cat despre personajul tau, tinand cont cat timp a trecut de cand nu si-au mai vorbit. Sper sa nu fie nici o problema ;; )

Ridica privirea si miji ochii. Oare sigur era Bell? Nu visa sau mai rau, nu prinsese Camera Necesitatilor viata si ii facea acum o farsa?
Se pisca si durerea o asigura ca nu visa. Si nici nu credea ca cineva ar avea suficienta imaginatie si putere cat sa ii dea suflu Camerei. Deci da, era cat se poate de real.

Brusc, isi aminti de rangul net superior pe care il avea fosta Cercetasa si tresari usor. Avea un lucru de-al Incuiatilor la ea! Daca Bell ii va lua cartea? Nu, nu va putea trai stiind ca a irosit bani si timp pentru a avea acest numar, pentru ca apoi sa ii fie luat.
Sperand ca Bell era suficient de neatenta (da, exact asta spera, desi stia ca nici un om cu vederea exceptionala nu putea sa ignore un volum cat doua palme, foarte colorat) cat sa aiba timp sa puna cartea la loc, in timp ce o tinea de vorba la un dialog plictisitor de "Ce-am mai facut in ultimii ani de la nastere".
- Heeei, Bell! Intr-adevar, de cand nu ne-am vazuuuut! raspunse ea zambind sincer.
Apoi se gandi ca e o proasta. Parca fiecare gest ii trada intentia. Si de ce trebuise sa prelungeasca vocala "u"?

Se prelinse usor pe fotoliu si puse cu grija cartea in rucsac, oftand usor a multumire.
Insa din nefericire, pozitia in care se afla ii oferea un echilibru tare instabil. Astfel ca, si rezultatul fu cel scontat. Corpul ei cazu din fotoliu pe...o perna pufoasa, foarte mare si foarte...roz.

Adevarat, ca se gandise in ultima clipa la asa ceva (si Camera Necesitatii ii indeplinise in timp record dorinta) dar de ce trebuia sa fie roz(Nu ca i-ar fi displacut rozul)? Nu alesese nici o culoare si astfel ca regreta ca se inselase in privinta daruirii unei constiinte Camerei.
Se ridica, se scutura, zambi dulce lui Bell si apoi isi aminti de rucsac. O, nu! Volumul! Unde, unde e volumul? E teafar? Mai respira? (In cazul asta cam dramatizez. E o carte de-a Incuiatilor deci nu face nimic deosebit).

Dadu perna la o parte, cu o neglijenta vulgara si aceasta ajunse undeva, aproape de rafturile cu carti.
Probabil ca daca Kathleen ar fi avut timp sa isi imagineze, i-ar fi parut rau de saraca perna. Cu siguranta daca ar fi avut glas ar fi comentat serios la adresa nesimtirii tinerilor din zilele de azi.

Insa Astropufa era prea concentrata sa se gandeasca la pretioasa ei carte, ca sa mai aiba timp si de altceva. Ridica rucsacul si cauta disperata numarul. Acolo, aici! L-a gasit!
- E tea...O, nu! sopti vrajitoarea. Unul din colturile cartii era indoit. Caci da, avea o obsesie ca toate lucrurile sa fie...mai mult sau mai putin perfecte.
Incerca sa isi aminteasca una din vrajile de reparare.
"Reparus? Reparo? Reparous?"
Intr-un final se intoarse spre Bell.
- Ma poti ajuta, te rog? intreba ea serios, fara lamentari.