E timpul sa zambesti!

[Maëlys Richard]

Strigate de bucurie, imbratisari, copii care incercau sa isi faca loc prin marea de elevi pentru a ajunge la masa lor, Prefectii agitati care incercau sa ii indrume pe cei din anul I spre locurile lor... Toate acestea o intampinara pe Maelys, tanara Ochi de Soim care pasea pentru prima data in Marea Sala, nerabdatoare sa asculte discursul directorului, dar nu si amalgamul de voci, care o arunca intr-o lume transfigurata in care nu se putea regasi. Isi dadu cu un gest lent bretonul care ii umbrea privirea, isi aranja roba si pasi cu ochii in pamant sperand ca va trece neobservata. Repera dintr-o privire masa Ochilor de Soim si se indrepta intr-a acolo, incercand sa evite rebufnirile de fericire ale unor grupuri de elevi care abia atunci se reintalneau. Un baiat mult mai mic si ciufulit, trecu pe langa ea impingand-o usor pentru a-si face loc, apoi un altul si tot asa, parca ar fi fost cel mai lung drum parcurs vreodata. Si-ar fi dorit sa existe cineva care sa o astepte si pe ea cu nerabdare si sa o imbratiseze cu inexorabila bucurie, sa-si impartaseasca aventurile din vacanta si sperantele pentru noul an, dar nimeni nu parea sa ii sesizeze prezenta. Era doar o umbra asa cum fusese mereu, o imagine fada, lipsita de energia debordanta pe care ceilalti copii o emanau.

Inca cinci metri si ar fi fost in siguranta, pe un loc liber pe care il ochise din departare, aproape de marginea mesei, putand sa se refugieze de zarva generala atat de specifica inceputurilor de an. Chiar in clipa in care dorea sa isi salute colegii Ochi de Soim, Maelys simti o impunsatura in umar si, imediat, cineva se lovi cu putere de ea, incat fu la un pas de a le oferi colegilor privilegiul de a o vedea ridicandu-se stanjenita de pe jos. La echilibrul ei, sau mai bine zis, la absenta acestuia... nici nu ar fi fost prea greu. Dar in acea zi norocul era de partea ei si, ravasita, fata se intoarse pentru a afla cine era responsabil.