Dreams thrown in the rain !

[Lee Byung Hun]

În visul său părea chiar mai rănită, nu credea că ar putea merge sau ceva de genul, dar era cu totul altceva. În fine, mulţumită visului său îşi dădu seama unde e şi ce are. Însă cu toate că fata putea merge, el tot era agitat şi speriat. Se putea observa pe chipul lui asta foarte uşor. Pupilele ochilor i se dilataseră imediat când o privi, dar mai ales când ea îi prinse chipul cu ambele palme. Când ea zâmbi, aşa făcu şi el. Era un moment special atunci.
-Eu ar trebui să te întreb asta, murmură în şoaptă şi îi îndepărtă mâinile, luând-o în braţe ca pe o mireasă şi o duse în camera sa, întinzând-o pe pat şi se aşeză lângă ea, prinzându-i mâinile în ale lui, strângându-le uşor.
-Ştii, ar fi trebuit să stai în pat, altfel te va durea şi mai tare. A schiţat un zâmbet şi îi sărută fruntea dulce şi scurt. M-ai speriat. Credeam că ai păţit ceva mai grav. Credeam că nu te poţi mişca sau că ţi-ai pierdut memoria şi nu mă mai ştii. Îmi era frică [,] că o să te pierd. Încercă să-şi păstreze zâmbetul pe chip, dar sentimentul de frică [,] că ar fi putut să o piardă puse stăpânire pe el şi îi curse o lacrimă pe care o şterse rapid. Nu dorea să pară slab în faţa ei. Dorea să fie genul de băiat care să o poată apăra, nu care să înceapă să plângă imediat. Dar era sensibil când cineva apropiat lui păţeşte ceva.