Life makes love look hard

[Bell Evans]

• Lumina uscată cobora în rafale lungi, transparente, din înaltul cerului străveziu; dimineaţa aurie învăluia întreaga străduţă într-o culoare caldă, care amintea de vara. Însă era rece - o răcoare specifică primelor ore ale zilei.
  Se plimbau tacuţi pe aleea scufundată în linişte. Nu îndrăznea sa spună nimic, deşi ştia că era randul ei; şi nu putea sa nu spună cât de şocată ramăsese. Poate pentru a mia oară reuşise să o suprindă - la fel cum făcea întotdeauna.
  
  Îi simţi mâna la doar câţiva centimetri de ai săi, iar inima i-o luă la goană; şi-o întinse la rândul său pe a ei, împletindu-şi degetele cu ale lui. Erau atât de calde în comparaţie cu ale ei; mereu avusese mâinile reci.
  Însă în acel moment simţi cum totul se topeşte în jurul ei în faţa noului sentiment care ieşea la iveală; nu, nu se năştea atunci. Pentru că fusese ascuns cu dibăcie in faldurile sufletului până în acea zi.
  
  Nu putu sa-şi stăpânească un zâmbet când simţi că Raizen o privea; simţi cum sângele îi urcă în obraji din nou şi lucrul ăsta o facu să chicotească. Era ca un copil care se bucura de cel mai bun lucru care se întamplase in viaţa lui.
  
  Ajunseră în cele din urmă la ieşirea de pe alee; un pâlc de pădure se odihnea într-o parte, iar in cealaltă părea să fie un câmp pustiu. Se opriră amândoi, uitându-se unul la altul. Mereu făceau aşa. Începură să râdă când arătară deodată în direcţia total opusă unul altuia, dar Raizen începu să meargă cu paşi hotărâţi spre câmpul presărat cu plopi îmbătrâniţi pe alocuri. Frunzele învelite în platină şi aur tremurau uşor în bătaia plăpândă a vântului.
  
  Iarba se unduia la rândul său în adierea de dimineaţa; începură să meargă spre cel mai apropiat copac, cu paşi mici. Nu ştia ce să spună în acel moment; de fapt, ştia, însă cuvintele parcă nu puteau să se formeze pe buzele ei. De parcă ar fi fost prea fericită şi prea surprinsă în acelaşi timp. Ştia însă că avea să-şi revină curând.
  
  Se aşezară la rădăcina groasă a arborelui, unul lângă altul; clipele treceau încet, de parcă ar fi vrut să dureze cât mai mult. Bells se ridică, pentru ca mai apoi să se cuibarească în braţele lui; tânărul o îmbrăţişă cu blândeţe, lipind-o de pieptul lui. Îi simţea fiecare bătaie de inimă, fiecare respiraţie. Iar ea simţea că acolo era locul ei.
  
  "-Nici eu nu vreau sa stăm departe unul de celălalt" spuse ea, într-un sfârşit; vocea îi tremura încet, însă îşi închise ochii şi continuă. "Vreau să fiu cu tine..să rămânem împreună pentru totdeauna".