Life makes love look hard

[Bell Evans]

• Ridică uşor o sprânceană şi începu să râda; tânărul luă o faţă de copil înfometat, aşa că nu mai aşteptă şi deschise uşa. Se uitară după o masă liberă şi găsiră în cele din urmă una într-un colţ îndepărtat; aflară motivul pentru care Aleea era atât de pustie la ora aceea - lumea lua masa. Micul-dejun părea ceva foarte important in viaţa vrajitorilor - câ şi în viaţa lui Raizen - aşa că nu putea face nimic; trebuia să se resemneze cu ideea.
  
  "-Oare au şi ceva pentru mine pe aici?" întrebă ea, când se aşezară la o masă. Raizen începu iar să râdă iar Bells îşi dădu ochii peste cap. "Ceva..comestibil adică" insistă aceasta. "Cum ar fi nişte cereale geniale cu lapte?"
  
  Începu şi ea să râdă când realiză că se purta ca un copil mic şi pretenţions; Raizen se aseză lânga ea, luându-i mâna într-a lui. Era atât de mică în comparaţie cu el; însă lucrul ăsta îi plăcea acum, chiar dacă în unele momente o facea să dispere. Avea unele clipe în care îşi dorea să fie mereu aşa - să ia masa împreună, să se plimbe împreună, să stea 24 de ore din 24 cu el. Şi ştia că acum era posibil - după atât de mult timp. Nu voia nimic mai mult.
  
  "-Ce vrei să mănânci, pui?" întreba tânăra când un vrăjitor tânăr le aduse două meniuri; începu să răsfoiască grăbita paginile, căutând aproape disperată ceva bun. Nu găsi cereale, însă dădu peste nişte tarte cu ciocolată şi caramel care păreau perfecte. "Cu siguranţă nu ce imi iau eu" continuă ea, râzând.
  
  Raizen privi curios felul de mâncare şi se strâmbă; o privi ceva gen Cum poţi să mănânci ceva atăt de dulce?! şi începu să râdă. Râse la rândul său, privindu-l cu blândeţe. Îi plăcea să îl privească mereu, să îl ştie aproape de ea. Iar în momentele în care erau departe unul de celălalt simţea că totul se transformă în ceva plictisitor şi inutil; de parcă nu ar fi existat altă lume decât cea în care erau ei doi, împreună. Părea aproape ilogic dacă priveai situaţia din exterior - era convinsă de asta. Însă nu îi păsa.
  
  Ajunsese să nu mai pună la suflet vorbele celor din jur; să nu îi mai pese de răutatea lumii sau de cei care vorbeau doar pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut. El era al ei - la fel cum ea era a lui. Şi lucrul ăsta nu putea să-l schimbe nimeni, niciodată; fuseseră făcuţi unul pentru celălalt.
  
  Comandară în cele din urmă, iar chelnerul le luă meniurile; rămaseră singuri, din nou. Se întoarse încet, privind în jur; micul local începuse deja să se golească. De parcă sincronizarea era mereu perfectă - ei veneau, lumea pleca. Adora chestia asta.
  
  Zâmbi şi îl sărută încet, luându-i chipul în maini; simţi că se pierde în abisul negru al ochilor lui şi chicoti uşor. Simţi în acel moment că merită; că avea să lupte până la capăt pentru relaţia lor. Pentru că era cel mai bun lucru care i se întâmplase. Şi lucrurile bune trebuiau preţuite şi păstrate.
  
  "-Când vine ăla cu mâncarea?" întrebă Raizen, brusc; Bell începu să râdă, dându-şi ochii peste cap. Auzise de foamea care îl apuca în cele mai nepotrivite momente, dar abia acum începea să se convingă. "Ceee?" remarcă el, cu o voce subţire. Simţi că o bufneşte iar râsul, însă se abţinu. Chelnerul venea cu două tăvi mari, argintii, spre masa lor.