Pauza de pranz

[Rosalie Vivienne Alden]

Rosalie zambise, dar dupa scurt timp privise absenta in gol. Nu ii era usor sa stie ca nu mai putea sta la masa Ochiilor-de-Soim ca o eleva, nu doar in 'vizita'. Totusi, partea buna inca exista: macar putea sa fie prezenta si sa ii ajute oricand ar fi avut nevoie. Ca fosta sefa de casa se simtea dispusa sa fie alaturi de ei absolut in orice moment. "Vei castiga meciuri, stai linistita. Si atunci - dupa cum spui - te vei simti atat de mandra de reusita ta, sunt sigura!" Chiar era sigura ca micuta Soimeanca era o adevarata invingatoare. Tresarise, dandu-si intr-un tarziu seama ca mai trebuia sa ii raspunda la ceva, asa ca se hotarase sa vorbeasca, sperand ca nu o va stresa prea mult pe micuta eleva:
"Hm,da. Chiar imi e dor sa stau la aceasta masa in Marea Sala zilnic .. sa locuiesc in Turnul Ochiilor-de-Soim .. toate aceste intamplari imi sunt atat de instrainate acum.." , adaugase ea oftand atat de sincer. Chiar ii era dor. Foarte tare, inca.