I wish that I could save you from the hurt

[Effy K. Dietrich]

• Se bucura enorm că Rosalie nu insistase să i se destăinuie; nu se simţea pregătită, chiar deloc. Deşi acea durere suflestească o sfâşia pe dinăuntru, rupându-i inima mică şi fragilă în mii de bucăţi, ce se împrăştiau în întrega-i fiinţă, ducând mai departe suferinţa , parcă mai greu era să spună acele cuvinte blestemate. Chiar dacă întreaga situaţie era clară, tatăl său era într-un mare pericol, întreaga sa persoană nu voia să spună acest lucru cu voce tare, astfel recunoscând şi acceptând realitatea. O mică parte din ea încă spera la acel "happy-ending" întâlnit deseori în filme, dar care în viaţa din lumea mizerabilă şi crudă în care trăia era o raritate.
  Se ura pentru laşitatea de care dădea dovadă. Ţinea la tatăl ei, ceea ce era şi normal, dar asta nu trebuia să îi influenţeze judecata. În acel moment era dezgustată de ea însăşi, de faptul că în ciuda educaţiei pe care o primise, şi în care fusese învăţată că în astfel de situaţii trebuie să trateze totul la rece, să fie puternică , acum se comporta ca o victimă. De fiecare dată când mama sa îi repetase "fi puternică, nu-ţi pierde calmul, nu-ţi trăda sentimentele" dăduse din cap aprobator, fără a se gândi dacă va fi cu adevărat în stare să o facă la timpul potrivit. Se pare că nu, nu putea.
  Se aşezase lângă Rosalie mecanic, nefăcând acest lucru din proprie voinţă, doar la o comandă a subconştientul. Lacrimile îi curgeau în continuare, tăcute şi reci precum moartea, prelingându-se pe obrajii palizi şi asprii, iar ochii urmăreau o linie a infinitului, prezentă numai în mintea sa bolnavă. Îşi ridică privirea spre micul geam , prin a cărui oglindă pătrundeau încet , ca învinse ultimele raze ale amurgului roşiatic. Privi fascinată acea imagine . Deşi în mod normal îi plăcea să simtă căldura razelor pe pielea sa rece, acum apusul o întrista. Pentru că îl asocia cu sfârşitul a ceva atât de frumos.
  Îşi muşcă dureros buza şi îşi plecă privirea înapoi spre Rosalie, pe a cărui chip se vedea înţelegerea şi compasiunea simţită.. Îi studie atentă trăsăturile, fiind copleşită de recunoştinţa pe care o avea faţă de ea, şi pe care nu ştia cum s-o mai exprime, datorită amalgamului de simţiri dinăuntrul său.
  "Mulţumesc, Rose." Reuşi în cele din urmă să articuleze, cu vocea tremurândă şi alte lacrimi gata să cadă.