Luna rosiatica

[Veronique A. Dupont]

• Viperina observa grimasa trista ce-i acoperea fata Elizei. Ar fi vrut s-o indrepte, s-o ajute, dar era constienta ca n-avea cum. Se afla in aceeasi situatie ca dansa. Era bantuita de niste evenimente stupide din trecut care nu-i dadeau pace. Cateodata simtea nevoie sa tipe, sa fuga si sa se ascunda intr-un loc unde nu ar fi putut s-o gaseasca nimeni. Un loc stiut doar de ea pentru ca, sincer vorbind, nimanui altcuiva nu-i pasa de ea si de problemele sale. Toti erau prea ocupati cu vietile lor mediocre de doi bani, prea ocpuati pentru a o observa cum sta singura zi de zi, cum inima i se frange in doua, iar cu fiecare secunda se mai rupe o bucatica din ea. Era incapabila sa scape de trecut si de greselile pe care le facuse. De oamenii pe care-i pierduse, de cei care-i murisera in brate si de cei pe care-i omorase.
  O atinse bland pe Eliza pe spate in semn ca-i intelge suferinta si ca este acolo s-o ajute. Probabil ca fata nu ar fi dorit ajutorul sau, dar era bine ca ea sa stie ca nu este singura. Oricum, cine ar fi dorit ajutorul unei persoane care nu se poate ajuta nici pe ea?