Sentimente in noapte

[Aylee L. Lovel]

Incepuse sa ploua. Picaturi mari si reci au pornit sa inunde lumea cruda in care traia. "Imi place sa ma plimb in ploaie caci nimeni nu vede ca plang." I se paruse intotdeauna o idiotenie sintagma asta si totusi. Acum parca se potrivea atat de bine. 'Nu ca ar fi cineva care sa ma vada...' Isi continua drumul. Si-ar fi dorit sa se transforme, dar avea o stare atat de groaznica incat nu reusi sa se convinga sa faca acest efort. Asa ca merse mai departe. Hainele si parul ii erau ude si i se lipeau de trup. Nici nu baga de seama. Punea un picior in fata celuilalt, fiecare pas luindu-i o eternitate si inca putin. Piciorul stang i se prinse intr-o creanga, iar ea cazu in genunchi. Se ghemui la pamant si incepu sa planga. Ura lucrurile astea teatrale. Dar nu stia ce altceva sa faca. Ramase acolo pana cand i se parea ca intunericul o apasa de parca ar fi tinut pe umerii ei pamantul. Se ridica de jos si isi continua drumul. Nu stia unde merge. Nu stia unde va ajunge, dar stia ca nu poate sa se opreasca pe drum. Nu putea pierde timpul. Spera ca... 'Ca ce? Ca se va intoarce la tine calare pe un unicorn alb? Ca iti va zice ca si-a dat seama ca a gresit si ca nu poate sa traiasca fara tine?' Avea dreptate. Ultima parte rationala a ei avea dreptate. Dar ploaia continua si ii topi si aceasta parte. Mai ramase doar tristetea, un bloc urias de marmura neagra, ce nu se lasa topita de niscava ploaie. "Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa sti sa dansezi in ploaie." Cate chestii din astea ii veneau acum in minte. Sa danseze in ploaie. Cat de usor de spus. Dansase de atatea ori in ploaie. Ca un copil mic care se arunca in gramada de frunze din parc. Dar acum a dansa in ploaie i se parea infantil, fara sens. Vroia sa fie lasata sa sufere. Cum putea sa nu sufere. O lasase acolo, asa cum copii mici, dupa un timp, nu mai au nevoie de paturica. Plecase sa isi implineasca visul, un vis in care ea nu avea loc. "Viata e ca ploaia. Fiecare picur e un sentiment,dar cand te plimbi nu sti ce picatura te va nimeri."
Ea se plimba acum printr-o ploaie incrustata cu durere, suferinta, tristete si inca cine stie cate lucruri. Dar nu se putea opri.
Mai merse un timp. Inca nu stia unde este. I se parea ca vede in departare lumini. Vroia intradevar sa intre in satul de vrajitori? Nu stia. Dar picioarele nu o mai ascultau. Acum mergeau mecanic, fara sa le poata controla. Un picior, apoi celalalt, apoi celalalt. Fire de iarba calcate, pietre ocolite, o creanga ii sfasie roba. Nu ajungeau la ea aceste informatii. Ea mergea privind tinta lumina. Ca un fluture. Gravita in jurul unui bec pana cand se ardea. Dar ea era deja arsa. Claude ii lasase niste urme rosii de la foc care nu credea ca se vor vindeca definitiv niciodata. Se opri pe dealul de langa Hogsmeade. Odata ce cobora avea sa ajunga in sat. Incepea sa bata vantul. Pentru locuitorii satului, prima ciudatenie a acelei nopti a fost o umbra infasurata intr-o pelerina rupta, cu parul pana la brau fluturand in vant, care radea. Un ras nebun, diavolesc, ce nu se oprea.