Sentimente in noapte

[Aylee L. Lovel]

Auzise ceva in departare. Un sunet atat de cunoscut, dar pe care acuma nu avea idee unde sa il incadreze. Creierul sau isi reduse activitatea la minim. Inspira. Expira. Un sobolan fugi prin fata ei. Sari inspre el si isi puse o laba pe coada acestuia. Sobolanul incerca in continuare sa alerge, sapand cate o micuta groapa sub fiecare dintre labute. Era inutil. Tigrul apasa pe el atat cat sa nu poata fugi, dar nici sa nu il omoare. Apoi dintr-o data ii dadu drumul, animalul zbughind-o ca din pusca. Tigrul facu un salt si peste cativa metri il prinse din nou. Sobolanul era din nou in cursa. Dadea in continuare din picioruse, sperand ca va scapa, ca va putea sa continuie ceea ce facuse pana atunci, orice ar fi fost asta. Oh, cat de simpla putea sa fie viata daca ai mintea unui sobolan. Doar instincte, fara pic de creier. Totul atat de firesc. De ce nu putea fi si viata oamenilor ca viata unui sobolan. "O, dar si viata ta este exact cum e viata lui. Si tu esti prinsa intr-o cusca invizibila." Nu! Acea vocea de unde venea? Sa fi venit din creierul ei? Credea ca scapase de ea. "Sti bine ca asa e." Nu! Nu trebuia sa o asculte. Dar atunci de ce spunea lucruri atat de adevarate? Uitase de sobolan. Acesta intr-un moment de neatentie scapase. Il prinse din nou din urma. Il imobiliza din nou. "Esti exact ca el." Toti oamenii traiesc intr-o cusca. Si nimeni nu poate sa fuga, sa scape, sa o pacaleasca. Poate reusea sa faca vre-o smecherie cat temnicerii erau distrasi, dar cusca era mereu acolo. Sobolanul nu mai incerca sa fuga. Se lipise de pamant. Nici inima nu mai ii batea in acel ritm nebunesc. Poate ca in sfarsit isi acceptase soarta. Poate ca isi spunea ultima rugaciune. Dupa asta nu mai conta ce se va intampla. Exista o cale de a evada din cusca. Sora ei o stia mai bine ca oricine. Dar meritau toti oamenii asta? "De ce ar scapa cineva atat de usor?" Candva i se parusera curajosi cei ce aveau taria de a se sinucide. Ajunsese sa creada ca adaveratii viteji erau acei care indrazneau sa ramana in viata.Cei care ii tineau piept vietii. Cei care incercau sa o invinga. Dar in acest moment asta ii parea fara sens va putea vreodata cineva sa sparga cusca in care se afla? Va putea sobolanul sa il invinga pe tigrul care il intemnita? Nu. Unii ar fi spus ca omul nu se poate ajuta singur, ca singurul care putea hotari si face ceva era Dumnezeu. Dar nu era adevarat. Ea putea sa faca ceea ce vroia. "Tu poti fi Dumnezeu. Tu esti Dumnezeul lui." Intr-adevar. Ea hotara soarta animalului. Putea sa il scape sau nu. Nu! Hotari ca nu il va ajuta. Nici macar nu mai incerca. Isi lua laba de pe el, iar sobolanul ramase acolo. 'Sa crezi tu!' Isi scoase una dintre gheare. Zgarie spatele sobolanului. Un firicel de sangea incepu sa curga prin blana murdara si unsuroasa. Acum sobolanul o lua din nou la goana, de parca isi amintisd dintr-o data ca viata lui e in joc. Tigrul sari din nou, dar de data asta il prinse in bot. Sobolanul se zvarcoli. Dintr-o muscatura ii rupse coloana. Inca un spasm dupa care ramase inert.Il scuipa. Nu merita nici macar sa il manance. Niste firisoare i se scurgeu inspre barbie. Era acum din nou om. Da, din nou fiinta superioara. "Nui asa?" Rase din nou a nebunie. Se apropria o umbra. Nu se chinuia sa isi dea seama cine e. Aylee ii zimbi cu dintii patati de sangele gros si inchis la culoare al sobolanului. Apoi rase din nou. Din toata inima.