I wish that I could save you from the hurt

[Effy K. Dietrich]

• Un mic surâs îi apăru pe faţă atunci când Rose îi dăduse un răspuns afirmativ. Nu că se aştepta la altceva, văzuse curiozitatea Şoimencei. În plus ştia foarte bine că de-ar fi fost în locul ei ar fi întrebat direct, poate un pic cam indiscret . Aşa era ea, acţiona înainte de a se gândi bine dacă e exact ceea ce îşi doreşte , şi de cele mai multe ori regreta asta. Dar de fapt, asta se întâmpla mai mult înainte. De când cu accidentul tatălui ei era mult mai calculată şi se gândea de două ori înainte de a vorbi. Acesta era , poate, unul din puţinele lucruri pozitive a durerii tatălui ei. Se încruntă şi îşi strâmbă slab buzele, evident dezgustată de faptul că se putea gândi că ceea ce se întâmplă celui ce a îndrumat-o pas cu pas timp de paisprezece ani, are şi părţi bune.
  Îşi scutură capul, dându-şi seama că se lăsase din nou atrasă în vârtejul abisal din propria imaginaţie şi că Rosalie încă aştepta un răspuns. Zâmbi delicat şi îşi întoarse privirea spre oglindă, cu ochii între-deschişi. Astfel creea un fel de barieră, pentru a nu fi lovită în plin şi doborâtă de ceea ce i se va arăta; aşa avea o şansă să se ridice. Clipi de mai multe ori, până se încumetă să îi deschidă cumplit şi să înfrunte imaginea aceea aparent fericită. O privi cu coada ochiului pe Rose, apoi din nou oglinda şi într-un final se hotărî să îi răspundă, cu un zâmbet amar.
  "Mă văd pe mine, în ultima zi de şcoală, Prefect." Începu şatena , cu o urmă de amuzament în glas când rosti ultimul cuvânt, dar acel moment dispăru aproape instantaneu." Doar că sunt... singură. Fără prieteni, fără familie. Stau singură într-un colţ al mesei cercetaşilor." Se opri, întorcându-şi capul , cu o încruntătură vizibilă pe frunte şi lacrimi înţepându-i ochii, spre Rose. Ar fi vrut să zâmbească, să râdă şi să spună că nimic nu e real, că oglinda greşise.
  "Nu înţeleg." Reuşise cu greu să articuleze, plecându-şi privirea spre podea , evident confuză.