We made this world our hell

[Effy K. Dietrich]

Tăcere. Cât ura acest cuvânt şi mai ales înţelesul ei. Pentru ea liniştea era zgmotoasă, blestemată să invoce vocile demonilor din trecut, care şi aşa nu îi dădeau pace. În fiecare zi se îneca în regrete şi sentimente pe care nu ar fi trebuit să le mai simtă de mult, dar care reuşeau să se ascundă în acel colţişor al fiinţei sale care iubea durerea. Suna ciudat, chiar şi pentru ea, dar acea parte exista şi nu permitea să fie renegată. Continuase să privească luna, acoperită în acel moment complet de un nor, ca şi cum era hipnotizată. Voia să se termine o dată.
Îşi întoarse capul spre Rose , dar nu îi răspunse imediat. Un surâs mic îşi făcuse loc , evident amuzată de acea întrebare, aparent serioasă. De obicei când cineva te întreba aşa ceva, nu îi păsa cât de sincer erai, voia doar să obţină un răspuns
" Aş putea spune bine. Dar asta ar însemna să mint şi să îmi încalc principiile pe care m-am chinuit să le respect prea mult timp. Deci răspunsul este nu." Se încumetă în cele din urmă să vorbească, repede, dar clar cercetaşa. Sunase ciudat , plictisitor, mustrător, învechit, dar sincer nu îi păsa de acest lucruri minore.
Văzu că Rose îşi caută bagheta, probabil simţind în acel aer tensionat mireasma atât de ademenitoare a pericolului. Un alt surâs îşi face loc pe faţa sa uşor palidă, şi ochii ca de safir sclipiră din nou în lumina slabă din pădure.
" Nu este nimic în pădure. Nu ai de ce să te temi, deocamdată." Murmurase ţinându-şi privirea plecată şi ochii aţintiţi asupra pământului. Îşi lăsă uşor capul într-o parte , când vântul o atinse iar, de data aceasta mai aspru şi oftă lung şi cu amar.