We made this world our hell

[Effy K. Dietrich]

Prinse în palmele firave , pline de zgârieturi "proaspete" o frunză ruginie pe care o admiră în tăcere. Era aşa frumoasă cu acea culoare caldă şi fragilă la atingere, dar era moartă. Dacă moarte ar fi fost aşa de blândă şi perfectă cum se arată asupra plantelor i-ar fi primit îmbrăţişarea cea rece de mult timp. Şi gândea adevărul pur, deşi suna sadic, masochist , crud şi imoral. Dar cu aceeaşi sinceritate ştia că aceea nu era soluţia, moartea nu era decât un act de laşitate, însuşire ce nu o caracteriza chiar deloc. Prefera să înfrunte greutăţile cu curaj, să privească pericolul în ochi.
Îi urmări atentă mişcările, pe chipul său zărindu-se doar o urmă de curiozitate, şi nu reacţionă deloc. Totuşi se întreba la ce se gândeşte Rose, ce o determinase cu câteva clipe în urmă să zâmbească, dacă o interesase cu adevărat starea ei. În minte îi veneau doar întrebări inutile, care nu făceau decât să îi consume degeaba energia.
Când îi auzi întrebarea îşi ridică încet , cu o oarecare precauţie privirea spre lună, cu chipul lipsit de expresivitate, de parcă privea nimic.
" Nu am spus că nu mă tem. Din potrivă! Mă tem de multe. Singurătate, respingere, durere, trădare, eu. " Puse accentul ceva mai mult pe ultimul cuvânt, deşi ştia că aparent afirmaţia nu avea nici un înţeles. Dar de asta se temea; se temea de acele părţi ale ei pe care le ţinea încuiate într-un cufăr dinăuntrul ei.
Îşi întoarse iar privirea azurie asupra fetei. Îşi deschise gura, vrând să adage probabil alte explicaţii, dar în schimb se dădu câţiva paşi înapoi. Înghiţi în sec şi strânse puternic pumnii, cu braţele tremurându-i uşor.
" Ai ales un moment cam neadecvat să vii." Murmură cu vocea subţire, gâtuită şi se rezemă din nou de un arbore cu întreg trupul începând să tremure, devenind încordat.