{keep my porcelain face away of your lips} -horror, thriller, drama

[Isolde du Maurier]

Multumesc, Elisabeth ><

Capitolul I - Partea intai:

• Don't pity the girl with one true friend. Envy her. Pity the girl with just a thousand acquaintances.
  
  Noua colega parea destul de amabila si interesanta. Era inalta, cu parul tuns scurt, putin mai scurt de umeri, si mereu indreptat, de o culoare asemanatoare cu cea a spicelor de grau in plina vara. Era mereu melancolica, nu discuta cu nimeni, si incerca sa se ascunda de toata lumea. Nu stia cum sa fie sociabila, se afunda in materiile de la scoala si concursuri, retragandu-se in fiecare pauza in cate o carte, si nimeni nu reusea sa scoata nimic prea interesant de la ea. Cu toate astea, sub toata aceasta tristete apasatoare si frica de oameni, era sigura ca se ascundea o persoana minunata. Avea sa fie prietena ei cu orice pret.
  Anul scolar incepuse de cateva luni, fiind pe terminate, si pana in momentul prezent, nu reusise sa vorbeasca prea mult cu fata noua. Purta mereu o pereche de ochelari mari si rotunzi cand citea, care ii dadea un mister si un aer aparte.Toti colegii o numeau tocilara, si chiar daca era foarte frumoasa, cu un chip angelic si un corp mai mult decat foarte bine facut, nu era suportata de nimeni. Aproape mereu o vedeai cu lacrimi in ochii mari, caprui, ca de caprioara speriata. Era apreciata de majoritatea profesorilor, si invidiata de toti. Insa neinteleasa. Era o personalitate ciudata, si multi credeau ca e retardata, chiar daca nu dadea dovada de dizabilitati mentale. Nu avea accentul britanic, si de aceea multi credeau ca e o americanca ciudata. In unele zile, frumusetea ei disparea, lasand in urma doar o fata cu fata spalacita si decolorata, o fiinta stearsa si neinsemnata. Nimeni nu o aprecia, si de mult timp, nu mai incerca sa o bage in seama. Era, se putea spune, cea mai singura creatura din lume. Ignorata, mereu in compania propriei persoane, considerata o ciudata, ea se simtea insa foarte rau.
  Faptul ca nu avea prieteni o copleseau, facand-o sa se afunde si mai mult in cartile ei., facand-o sa se intrebe ce rost mai avea pe lume. Insa nu avea ganduri sinucigase, stia ca nu asta era solutia la problemele sale. In adancul ei, inca mai spera ca intr-o zi va intalni pe cineva cu adevarat special, care s-o aprecieze pentru cine si ce era. In asemenea momente, pe fata ei se asternea un zambet firav, facand pe oricine care ar fi vazut-o, dar niciodata nu era cineva, sa se trezeasca cu lacrimi in ochi. Era o persoana minunata, si ar fi impartit totul cu oricine, chiar daca nu mai ramanea nimic pentru ea insasi. Tatal ei era la inchisoare pentru omor, iar mama ei internata intr-un sanatoriu pentru persoane cu probleme psihice, si frati sau surori nu avea. De aceea, ea locuia cu matusa ei, Mrs. Johnns, care avea vreo 4 pisici si un mare acvariu cu pesti.
  Timp de cateva saptamani, timp in care Taissa si-l dedicase studiului acestei persoane enigmatice, se decise sa-i curme fetei suferinta.
  Pentru asta, avea nevoie sa o cunoasca mai bine, sa afle cauza suferintei ei, si apoi sa o lase sa fie in sfarsit fericita. Insa ce putea sa faca ea? Stia ca ceva tot trebuie sa faca, insa nu avea idee ce. Pentru inceput, trebuia doar sa se imprieteneasca cu ea. Gandindu-se asa, se trezi peste cateva zile asezata in fata fetei, care se uita la ea cu un aer mirat, in care se ascundea si o urma vaga de bucurie, dar si de frica, in acelasi timp.
  -Buna, eu sunt Taissa, ii spuse fata zambind, intinzand o mana lunga si gratioasa spre ea.
  Cealalta fata se uita la ea cu neincredere in ochii mari, si ii spuse pe un ton sfios:
  -Buna, Taissa. Eu sunt Polly. Ii lua sfioasa mana, strangandu-i-o incet, dupa care lasa ochii in jos, uitandu-se in farfuria ei.
  -Ma bucur sa te cunosc, Polly. Noi doua o sa fim prietene, nu-i asa?o intreba ea pe fata timida, care se uita la ea bucuroasa, cu un zambet aproape imperceptibil pe fata.

O sa pun si o poza cu Polly in curand