Lose Control

[Bell Evans]

• Valul de liniste se asternuse peste ele, imbratisandu-le in vanitatea lui; doar sunetul sacadat al respiratiilor celor doua mai razbatea din cand in cand printre fiorii de tacere aproape nepamanteana. Se simtea prizoniera intre acei pereti, rafturi incarcate de trofee prafuite; voia doar sa evadeze, sa se ridice si sa o ia la fuga. Sa faca poate ce facuse toata viata - sa fuga de probleme, de necazuri, de responsabilitati. Era o lasa - si o recunostea.
  
  Mereu avusese probleme in ceea ce privea propriul caracter; mereu incercase sa vada calitatile si defectele celorlalti, pentru a evita sa ajunga la propria personalitate. O serie de amintiri ii trecura prin minte si o facura sa isi inchida ochii; avea momente in care voia doar sa scape de chinul amintirilor si sa revina in prezent, la monotonia ce domnea acum in viata ei. Era intr-o stare acceptabila - era in acel punct in care realizase unde gresise si ce ar fi trebuit sa schimbe.
  
  Fu trezita insa din propriile ganduri de glasul tremurat al viperinei; se intoarse usor speriata spre ea, clipind des. Ii lua cateva minute pana cand intelesese la ce se referea si clatina incet din cap, incercand sa-si gaseasca cuvinte. Tacerea se asternu iar, pana cand tanara vorbi din nou. Bells zambi, privind-o cu blandete.
  
  Ezita pret de cateva clipe, dar in urmatoarele clipe isi trecu bratele in jurul ei si ofta incet; cateodata o imbratisare valora mai mult decat o mie de vorbe. Viperina nu paru sa o respinga iar asta o bucura; se astepta la reactii ciudate din partea oamenilor. In ultimele luni trecuse prin multe lucruri care ii schimbasera felul de a vedea lucrurile.
  
  Continua sa o tina in brate, fara sa spuna nimic; oarecum nu voia sa-i raspunda la intrebare. Inca odata, fugea de raspunsuri si explicatii. Poate ar fi fost momentul sa renunte la chestia asta; pentru ca odata si odata tot ar fi trebuit sa infrunte toate problemele pe care le avea si sa inceapa sa le caute rezolvare. Nu putea fugi mereu – trebuia sa se opreasca. Poate cu cat mai curand, cu atat mai bine; uneori era in regula sa lasi lucrurile sa decurga de la sine. Dar alteori era mai bine sa le ajuti si tu. Destinul era doar pentru aceia care asteptau sa dea vina pe soarta pentru necazurile din viata. Iar oamenii cautau mereu scuze – care bineinteles, pavau calea spre scopul initial. Intotdeauna avea sa incerce sa scape de a infrunta direct o problema - oricum ar fi fost ea.
  
  Isi aminti ca cineva ii spusese odata ca era doar un copil. Ca nu reusise sa se maturizeze prea mult si de asta fugea de explicatii, responsabilitati. Era de acord, bineinteles. Daca statea sa se gandeasca, mereu fusese de acord cu parerile celor din jur in ceea ce o priveau. Si ajunsese sa tina la unii oameni care abia o cunosteau; bineinteles, ei i se pareau deosebit de importanti. Nu era prea buna la a face erarhii; ii punea pe toti pe aceeasi pozitie si nu reusea sa se detaseze de parerile lor pentru a lua propria decizie. Inca odata, realiza cat de imatur actiona. Se rasfrangea in tot comportamentul ei, in deciziile ei; uneori se simtea incomodata de asta – alteori, dimpotriva. Era scuza perfecta.
  
  Totusi, probabil ca in final nu se rezuma totul la a cauta scuze; asa ca lua o gura mare de aer si inchise ochii. Simtea ca degeaba se straduieste sa repare ceea ce facuse cu mult timp in urma daca nu ar fi inceput sa actioneze asupra modului ei de a fi. Trebuia sa se schimbe ea ca om, pentru ca mai apoi sa incerce sa repare unele greseli. Desi ea le vedea pe toate ca pe niste cazuri pierdute; poate chiar erau.
  
  “-Nu trebuie sa-ti para rau; nu e chiar atat de jalnic sa-ti arati sentimentele. Fiecare avem momentele noastre; fiecare ajunge la o limita in care oricat de mult ar vrea sa se abtina nu mai poate. Suntem oameni..iar asta spune totul despre noi” sopti ea, cu o voce joasa. Stia ca nu atinsese decat jumatate de subiect, asa ca in urmatoarele clipe vorbi iar, cu aceeasi voce blanda. “Iar respectul meu pentru tine nu tine de chestiile astea, stii prea bine; nu e ca si cum l-ai putea pierde pentru faptul ca te-ai lasat cuprinsa de chinul unor sentimente; nu te-am vazut niciodata asa. Pareai oarecum indestructibila. Dar in adancul meu stiam ca nu esti; si nu e ca si cum as savura acum acest moment. Dureros pentru aceia care se bucura de suferinta altora, stii cum se spune; e bine sa plangi, te ajuta sa te descarci, sa scapi de unele lucruri care te apasa si nu iti dau pace. Totul va ramane intre acesti pereti. Asa ca nu iti face griji” sfarsi ea, cu o urma de zambet in voce. Ii placea sa asculte oamenii; o ajuta oarecum sa nu se gandeasca la propriile probleme.
  
  Un suras trist i se intipari pe chip in urmatoarele clipe; ascultase pe toata lumea, mai putin pe singura persoana care ar fi meritat asta pe deplin. Si gresise – la fel ca in multe alte situatii. Simti cum regretele o cuprind iar, tragand-o intre valurile lor incurcate, pline de durere si remuscari; ar fi vrut cateodata sa dea timpul inapoi, sa repare unele lucruri. Nu le-ar fi schimbat in totalitate, dar pe alocuri ar fi vrut sa se fi comportat altfel.
  
  Inhala aerul greu din incapere, simtind cum incepe sa ii vajaie capul; nu era momentul potrivit. Avea noptile, in ceasurile in care orologiul din hol isi trimitea ecourile pana in dormitorul sau pentru asta. Nu putea schimba nimic – toate lucrurile erau deja spuse, totul era facut si nu puteai lua nici macar un cuvant inapoi. Desi poate ar fi vrut si asta. Ajunsese brusc la concluzia ca voia mult prea multe lucruri; era dispusa sa si ofere la randul sau. Si totusi, poate ar fi trebuit sa renunte sa tanjeasca dupa amintiri si dupa dorinta de a schimba ce fusese; putea sa inceapa sa faca modificari in prezentul sau si sa priveasca senina spre viitor. Insa era constienta ca nu ar fi reusit; nu puteai trece mai departe daca nu erai impacat cu tine insuti. Iar pentru ea, asta presupunea mult timp; avea eternitatea inainte.
  
  Isi aminti ca era acolo cu Kennya si facu un mic efort de memorie pentru a-si aminti ultimele ei cuvinte. Ramase o clipa pe ganduri, dupa care incepu sa vorbeasca din nou, cu acelasi glas scazut; parca ii era teama sa intrerupa linistea adanca. Avea atat de multe temeri incrustate in faldurile gandurilor incurcate ce salasluiau in mintea ei.
  
  “-Va suna ciudat, probabil; am fost indragostita. Prima dragoste nu se uita niciodata” spuse ea, zambind slab. “Iar apoi..a mai fost un sentiment. Iar eu l-am numit la fel; dar mi s-a spus ca nu a fost dragoste. Desi eu eram ferm convinsa ca asta era. Si nu stiu nici in ziua de azi ce a fost cu adevarat” continua Bells.
  
  Realiza cat de incurcata sunase explicatia ei si incepu sa se simta si mai rau; nu reusea sa schimbe nimic in ceea ce privea caracterul ei. Ramasese aceeasi, desi facuse eforturi disperate. Tinea minte acea perioada in care chiar plecase de la castel pentru ca incercase sa lase lucrurile in urma; si bineinteles, nu reusise. Probabil nu avea sa reuseasca nici prea curand. Avea nevoie de timp - de foarte mult timp. Se baza cel mai mult pe el; si o ajutase mereu.
  
  Simti darele fierbinti si umezi care ii brazdara in urmatoarele clipe obrajii palizi, obositi si ofta. Nu realiza niciodata cand incepea sa planga si uneori era frustrant; asta arata cat de slaba era. Si chiar daca ii spusese Kennyei cu doar cateva clipe contrarul acelui fapt, pentru ea nu se aplica. Realizase de-a lungul timpului ca dadea multe sfaturi, dar niciodata nu le aplica si in cazul ei. Gresea..poate pentru a mia oara.