I'll never be your perfect model of imperfection

[Karlie E. Grimaldi]

Deşi lacrimile continuau să curgă, brăzdându-i chipul de un alb ca de marmură, nu se putu abţine să arate un zâmbet. Poate cel mai sincer din câte arătase în ultima vreme. Tot continua să râdă, să glumească, să arate acea atitudine de 'am o viaţă perfectă', deşi nu simţea cu adevărat acele lucruri, pentru a nu începe cu stângul viaţa sa la Hogwarts. Nu voia ca toţi s-o vadă drept ciudata fată rănită, care se gândeşte numai la suferinţa sa. Dorea ca viaţa ei aici să fie diferită.
Lăsă un oftat să-i scape printre buze şi să-i accentueze starea jalnică, pe care nu voia s-o mai ascundă. Din contră voia ca toată durerea să iasă, să-i părăsească trupul slăbit din interior; voia să fie liberă. Poate că suferinţa nu părea mare lucru, dar este şi va fi întotdeauna cea mai grea şi dureroasă tortură. Te distruge încet, sfâşie sentimentele şi raţiunea , te obligă să distrugi tot ceea ce erai înainte şi te transformă în sluga sa lipsită de sentimente.
Bruneta îşi lăsă ploapele să cadă grele una peste alta, ca într-un moment de odihnă de mult aşteptat.
"Merci, merci que tu es ici avec moi." Murmură aceasta fără să vrea în limba maternă. Poate că Liz nu înţelesese ceea ce încercase să-i transmită, dar spera că măcar căldura din voce să-i arate recunoştinţa pe care o simţea.