Dès Que J'Te Vois

[Bell Evans]

• Parcurse drumul scurt cu pasi mici, in timp ce o multime de ganduri ii roiau prin minte; nu stia de ce se simtea atat de cazuta. Ii pasa atat de mult de moartea lui, chiar si dupa atatia ani. Nu se schimbase nimic - era la fel ca in ziua in care lacrimile ii cadeau pe deasupra sicriului din lemn stralucitor de abanos. Trebuia sa lucreze serios la partea asta; nu putea sa se lasa cuprinsa de amintiri, si totodata de durerea adusa de ele, in orice moment. Trebuia sa invete sa isi controleze emotiile - desi nu fusese niciodata buna la asta. Aproape ura faptul ca ii pasa atat de mult - si nu doar de Hayden; de toti, de lumea care nici macar nu dadea doi bani pe ea. Si totusi, asta era ea, asta era caracterul sau; cu bune sau cu rele, facea parte din ceea ce insemna ca om. Si probabil nu avea sa se schimbe vreodata.
  
  "-Am ajuns" sopti ea, dupa o tacere lunga; barul era chiar la cativa pasi in fata lor. Se intoarse spre Carsten, ezitand. "Imi pare rau" continua Bell, dupa alte cateva clipe de tacere.