Equinox

[Desiree Rose Goth]

• Capitolul 37
  
  - Serios? Să ştii că eu nu am auzit asta. Pare totuşi destul de interesant.
  În ciuda bătăilor răsunătoare ale inimii şi a agitaţiei care mă marca, chiar am reuşit să zâmbesc. E o minciună şi cu siguranţă el îşi dă seama de asta, mi-am zis. Mereu a ştiut asta. L-am privit pe Josh direct în ochi, scufundându-mă în hotărârea cu care mă săgetau.
  
  - Nu cred că sora ta ar minţi în legătură cu aşa ceva, replică el. Oricum, mai degrabă mă încred în ea decât în tine.
  Am început să învârt o şuviţă de păr printre degete. Asta chiar a durut, deşi cuvintele le-a mai repetat de câteva ori în ultimele câteva ori. Parcă greutatea lor mă apăsau, luându-mi răsuflarea şi lăsându-mă vulnerabilă în faţa a ceea ce se întâmpla.
  - Melissa a văzut ceea ce a vrut ea să vadă, am spus. Nimic altceva.
  Iar asta era adevărat; în fond, o simplă îmbrăţişare putea însemna destul de multe. Însă nu puteam minţi în privinţă celorlalte dăţi în care am rămas împreună cu Sean.
  - Şi mulţumesc pentru votul de încredere, am adăugat.
  El zâmbi uşor – unul dintre acele zâmbete care nu i se reflecta niciodată în ochi. Unul dezaprobator, aşternut pe chip doar pentru ca să-şi ascundă adevăratele gânduri. Eu îl cunoşteam mai bine decât credea el.
  - Ce ai văzut la Sean prima oară? Mereu m-am întrebat asta.
  
  Am răsuflat adânc , iar aerul îmi invadă plămânii. Mai pusese o dată întrebarea asta, numai că atunci nici măcar nu eram împreună. Însă era acelaşi răspuns ca şi atunci? Cu siguranţă nu. Buzele mi s-au mişcat, începând să formeze un răspuns, însă privirea glacială a lui Josh mă făcu să uit toate cuvintele pe care le pregătisem.
  - E complicat, m-am scuzat. Nu am vrut să se întâmple aşa ceva. Adică.. am vrut, dar acum e cu totul altceva. Acum ştiu exact ce vreau.
  Mi-am înălţat bărbia, cu sentimentele învolburându-se înăuntrul meu. Eram sigură de ce simţeam. Nu puteam spune acelaşi lucru şi despre Josh, totuşi. După felul în care se uita la mine, eram sigură că nu va urma ceva prea plăcut.
  - Orice ai spune, să ştii că nu ai dreptate, i-am zis.
  
  Josh îşi încrucişa braţele. Când a răspuns, aveam impresia că vocea lui se frângea la fiecare cuvânt. Sau poate că aceea era doar inima mea.
  - M-am prins. Nu îl puteai avea pe el.. aşa că m-ai folosit pe mine în loc în tot timpul ăsta. Destul de convenabil pentru tine.
  Mi-am plecat privirea şi am clătinat din cap. O parte din mine nu voia în nici măcar în ruptul capului ca măcar să ia varianta lui Josh în considerare – însă cealaltă parte îmi spunea că el avea drepate.
  Numai că eu nu mai voiam să aud nimic din toate astea.
  - Merg afară, l-am anunţat.
  - Ce coincidenţă, la fel şi eu.
  
  M-am îmbrăcat cu paltonul, evitând deliberat să mă uit către el. Discuţia asta nu se terminase nici pe departe, iar eu trebuia să dau câteva explicaţii bune. Totuşi, nu credeam că asta mă va scoate din probleme. Am ieşit în curând afară, iar aerul rece mă izbi din plin. Îl simţeam pe Josh păşind lângă mine, însă niciunul din noi nu prea îndrăznea să reia subiectul. Realitatea nouă pe care încercasem să o conturez de luni de zile se pierdea încetul cu încetul în ceaţă.
  - Îmi pare rău, am zis, dintr-o dată.
  Nu cred că mai poţi pretinde şi altceva de la mine. Ştiai chiar de la bun început în ce te băgai – adică, într-un haos ce nu prea poate fi controlat. Ştiai de mine şi de Sean, dar ai continuat, dintr-un anumit motiv.
  
  Răcoarea noţii reverberă prin pielea mea, dar nu am reuşit nici măcar să tremur. Josh se opri dintr-o dată, şi la fel am făcut şi eu. Îmi ridică bărbia cu degetul, obligându-mă să mă uit fix în ochii lui. Am încercat să nu-i arăt că mă simţeam vulnerabilă în faţa lui – indiferent dacă era vorba de Sean sau nu. Faţa lui a fost traversată de o umbră de ezitare; emoţie ce dispăru aproape imediat.
  - Iar eu chiar te cred când îmi spui că-ţi pare rău. Foarte convingător, Lily. Ca de fiecare dată ,tot la asta ajungem.
  Mâna mi-a alunecat încet pe braţul lui în timp ce m-am străduit să-l fac să-mi dea drumul din strânsoare. Buzele lui s-au destins într-un zâmbet vag, dar tot simţeam încordarea ce plutea între noi, ca o otravă deplasându-se lent în sânge. Hotărârea lui era tangibilă; nu aveai cum să nu remarci decizia întipărită în ochii lui.
  - Josh, să nu îndrăzneşti să faci asta, l-am ameninţat, vocea nefiindu-mi mai înaltă decât o şoaptă.
  
  Ar fi trebuit să-mi amintesc că el făcea exact contrariul a ceea ce îi spuneam, însă nu reuşeam să opresc şuvoiul dureros de gânduri – rugăminţi mute, lucruri care mă făceau să mă urăsc pentru că eram în stare să implor.
  Zâmbetul lui abia schiţat se lărgi, dar în licărul din privirea lui nu exista pic de amuzament.
  - De ce nu ? Aşa poţi afla şi părerea mea, în sfârşit. Si felul în care mă simt. Aş vrea să-ţi dai seama de asta.
  Nu aveam cum să nu constat că aroganţa lui începea să se manifeste ca vârful unei lame de cuţit. Atunci mi-am adus aminte de trăsăturile care ne unea, mai mult decât orice – egoismul şi înverşunarea. Josh nu se va da în lături de la nimic ca să-mi demonstreze punctul lui de vedere.
  - Ştiu ce simţi, nu-i nevoie să-mi faci o recapitulare.
  
  Mâna lui îmi mângâie linia obrazului într-un mod posesiv, prevestitor de rău. Nu o făcea din tandreţe, ci era mai degrabă o mişcare batjocoritoare, menită să mă distanţeze de gândurile mele.
  - Şi a fost în regulă să ne săruţi pe amândoi? Ţi-a plăcut?
  I-am prins mâna , dorindu-mi ca el să înceteze. Nu era normal – nu ar fi trebuit să mă las condusă de sentimente, nu ar fi trebuit să mă îndurereze cuvintele lui. Nu lasasem pe nimeni, niciodata, sa ma raneasca in orice mod.
  - Nu. Adică.. nu a fost bine pentru voi. I-am replicat şi eu cu un zâmbet. Însă nu v-am cerut niciunuia părerea, am adăugat, vocea sunându-mi aproape calmă.
  Am continuat să mă uit în ochii lui, în ciuda încordării de care erau cuprinşi. Un avertisment, asta a fost. Aş fi vrut să-l înfrunt, să-i spun adevărul, dar nu am izbutit să rostesc nimic. Ştiam că el nu m-ar fi crezut – pentru că ştiuse în tot acest timp şi acceptase oarecum ce se întâmpla. Până acum.
  Tăcerea persistă. Şi apoi el îmi dădu drumul, fără să-mi mai zică nimic altceva.