Equinox

[Desiree Rose Goth]

Iarasi am intarziat ani intregi x_x

• Capitolul 38
  
  Teoria mea era că, dacă rămâneam nemişcată îndeajuns timp, furtuna de gânduri din mintea mea se va domoli şi lucrurile vor reveni la normal. Până acum, s-a dovedit o teorie de tot rahatul.
  Nu ar fi trebuit să se întâmple asta.
  
  - De ce a trebuit să-i spui lui?
  Eram al naibii de furioasă. Şi nu aveam de gând să-mi cer scuze. Să recunosc că nu avusesem dreptate.
  Melissa îşi ridică privirea către mine, cu un zâmbet răsfrângându-se pe buzele ei palide. Nu mai exista nicio urmă de şovăire în trăsăturile chipului ei , iar asta contrasta puternic cu nehotărârea şi timiditatea pe care le afişase mereu. Nu cunoscusem niciodată vreo altă latură de-a ei.
  - Da, presupun că Josh merita ca măcar să-i dai tu vestea cea mare, spuse Melissa, calmă. Dar având în vedere că tu nu te aflai prin preajmă...
  Ridică din umeri. Dintr-o dată, m-am gândit cum ar fi dacă i-aş povesti tot ceea ce s-a întâmplat între mine şi Sean, numai ca să o fac să sufere mai mult decât mine.
  Nu trebuia să-i arăt Melissei cât de zguduită eram. În niciun caz. Mi-am muşcat buza, încercând să nu dau frâu liber cuvintelor care mă ardeau pe dinăuntru. Nu era chiar atât de simplu.
  - Ştii, ar trebui să-l întrebi pe Sean de cât timp ne vedeam, mi-a scăpat mie. Şi de cât de bine ne simţeam făcând asta.
  Zâmbetul Melissei păli la fel de repede precum o flacără stinsă de vânt. În ciuda melancoliei şi a mâniei, senzaţia că am câştigat disputa m-a făcut să mă simt mai bine.
  Asta pentru două secunde. Pe urmă am realizat ce făcusem.
  
  Cu capul sprijinit de pervaz, puteam vedea fluturii de gheaţă mângâind sticla fragilă a geamului. Îmi aminteau odată de promisiunea unei vieţi simple, fără complicaţii. Acum, pe măsură ce priveam, simţeam doar melancolia rece ce-mi inunda trupul.
  Şi ce facem acum? Nimic, doar existăm.
  
  Vocea lui Sean îmi răsuna în minte, cuvintele acelea repetându-se la nesfârşit. Înţelegeam acum mai bine ce dorise să spună atunci. Era o definiţie bună a emoţiilor pe care le simţeam. Goliciune umilă. Ură faţă de mine însămi, ură care mă prelucra într-un diamant dur, dar strălucitor. Furia care ardea atât de puternic. De ce a trebuit ca lucrurile să ia o întorsătură atât de neaşteptată?
  Nu e tocmai atât de neaşteptată, să ştii. Asta ţinând cont că toată treaba asta dintre tine şi Sean se întâmplă de luni întregi. La naiba, mai degrabă de ani întregi.
  Josh nu mai sunase de câteva zile, iar eu nu m-am obosit să aflu ce mai era cu el. Melissa nu îmi vorbise de ceva ce semăna mai degrabă a decenii întregi. Cel mai probabil Sean nici nu mai voia să mai audă de mine. Iar pe Aoede am făcut-o să mă urască cu ceva timp în urmă.
  
  Mă speria faptul că îmi păsa cu adevarăt de toate astea. Acum luni întregi, aş fi dat orice ca Melissa să afle de ce era între mine şi Sean. Însă ea crezuse în mine, a văzut pe urmă adevărul.. şi, în cele din urmă, tot eu sunt cea care se simte ca naiba. Pentru că încă o persoană îşi pierduse încrederea faţă de mine, în mod iremediabil. Eram de acum pe cont propriu, mai singură ca niciodată, doar din cauză că nu conştientizasem în tot acest timp cât de norocoasă am fost de fapt.
  
  
  *
  
  - Mel ştie. Totul.
  - Şi ce ai mai putea face în privinţa asta? Absolut nimic.
  Glasul lui Sean se frânse, la fel ca şi ultimele mele speranţe. Am pufnit în râs, cu un amuzament amar. Fusesem atât de sigură că măcar el va avea o soluţie , încât nici nu mă gândisem la vreo altă posibilitate. Faptul că eram obişnuită ca cineva să găsească mereu o soluţie în locul meu nu prea îmbunătăţea situaţia.
  - Mă gândeam.. mă rog, lasă asta. Esenţialul e că habar n-am ce să fac în continuare.
  
  A fost greu pentru mine să recunosc asta. Un oftat îmi ieşi printre buzele întredeschise, ca şi când recunoaşterea acelui lucru mă obosise peste măsură. O mână rece îmi apucă uşor bărbia, iar după o secundă privirea mea se întâlni cu cea a lui Sean. Nu m-am împotrivit, prea prinsă în gânduri. Odată, mişcarea aceasta mi-ar fi provocat plăcere; acum, simţeam doar indiferenţă cruntă.
  - Pur şi simplu.. lasă lucrurile să se rezolve de la sine.
  - Mda, uşor de zis.
  
  Josh. Am încercat să privesc toate întâmplările din perspectiva lui; prima dată când mă văzuse a fost atunci când i-am mărturisit lui Sean că îl iubesc. Întâmplarea asta nu l-a descurajat, ci dimpotrivă.. l-a distrat într-un mod straniu. Nici măcar nu l-a împiedicat să facă exact ceea ce dorea.
  Mi-am amintit de ziua în care am privit în oglindă şi am văzut numai o persoană falsă. Probabil că asta şi eram cu adevărat.
  Pentru că suntem la fel, mi-a zis Josh. Indiferent de care mi-au fost alegerile, el nu s-a îndepărtat. Indiferent de care au fost consecinţele, el nu a dat înapoi. În ciuda faptului că l-am rănit de fiecare dată când am avut ocazia, el încă a rămas acolo pentru mine.
  
  Sean s-a distanţat de fiecare dată, tot mai mult. Acum că putea fi cu adevărat al meu, nu simţeam nici cea mai mică dorinţă de a încerca să fac ceva în legătură cu asta.
  Şi în clipa în care mi-am ridicat privirea, am realizat că Sean a înţeles situaţia de multă vreme. Vestea aceasta nu ar fi trebuit să mă surprindă, dar tot am simţit un junghi dureros traversându-mă.
  Probabil că aşa te simţi când îţi dai seama că ai pierdut ceva ce nu a fost niciodată al tău.
  - Am cam stricat totul, nu crezi? Şi mulţi oameni ar spune că am primit ce am meritat.
  
  Mi-am ridicat ochii către el. Nu ştiam ce aşteptam de la el, trebuia să recunosc; Sean ridică din umeri, evitând să se uite în ochii mei. Probabil că am ajuns exact la discuţia pe care o ocolise el în cele câteva minute de când eram cu el. Ştiam ce era în mintea lui – doar câteva remărci la adresa mea pe care nu ar fi îndrăznit să le rostească niciodată cu voce tare. Sean prefera să-mi ascundă adevărul decât să regrete mai târziu.
  - M-ai iubit vreodată? am întrebat, brusc.
  Acele cuvinte mă apăsau, de parcă nu le puteam accepta înţelesul. Era destul de egoist din partea mea să întreb asta, ţinând cont de cele întâmplate.. însă nu mai aveam nimic de pierdut ca să mă îngrijoreze asta. Sean îşi muşcă buza, vădit incomodat.
  - Nu ţi se pare că eşti un pic cam prea directă?
  - Nu sunt mai directă decât de obicei. Ar fi trebuit să te obişnuieşti cu asta până acum.
  
  Îl rănisem din nou, eram conştientă de asta. Însă nu simţeam decât un vag regret, pe care încercam să-l îndes în colţul minţii. Voiam doar ca toate lucrurile să revină la normal. În mai puţin de o săptămână, viaţa mea o luase din nou razna. Si se parea ca va fi nevoie de mult timp ca sa o repar.
  - Să spunem că.. probabil că te-am iubit, cândva.
  M-am uitat la el, nedumerită şi întrebându-mă dacă cumva am auzit bine.
  - Însă nu ar fi fost corect, nici faţă de Melissa, nici faţă de Josh... faţă de nimeni, adaugă el. Tu nu ai realizat asta la momentul potrivit, eu nu eram tocmai preocupat de aspectul ăsta.. şi cam aşa s-a prăbuşit totul.
  - Mda, m-ai iubit cândva, am repetat, ignorând ultimele lui cuvinte. Cam târziu.
  
  Se părea că Sean încă îmi vorbea de ceea ce părea soluţia bună şi ceea ce era corect pentru alţii. Iarăşi o predică lungă. De ce oamenii nu pot pur şi simplu să-şi ia lucrul pe care îl doresc cel mai mult, fară să se gândească şi la alţii? Nu s-ar mai forma atât de multe complicaţii.
  - Ai iubit-o pe Melissa mai mult, i-am spus. Dacă nu ar fi fost aşa, lucrurile s-ar fi sfârşit cu siguranţă altfel.
  - Cu siguranţă nu e prima dată când aş afirma asta.
  
  Fu rândul lui să fie puţin nedumerit – probabil că trecusem cam brusc de la un subiect la altul. Mai ales de la un subiect care m-ar fi interesat atât de mult în alte dăţi.
  - Şi dacă mi-aş fi dat seama de toate astea mai devreme, aş fi evitat o grămadă de bătai de cap, am bombănit în continuare.
  Tăcerea se aşternu în cameră timp de câteva clipe lungi. Mi-am încrucişat braţele la piept, strâmbând uşor din buze. Acum, întrebarea era: oare cât de mult aveam de gând să calc peste orgoliul meu ca să ajung la ce voiam? Părea rezonabil să pierd numai atât, cât timp primeam ce-mi doream.
  
  Am tresărit când am auzit din nou vocea lui Sean.
  - Ştii, ai putea trăi o mie de vieţi şi tot nu l-ai merita.
  Nu era greu să-ţi dai seama la cine se referea. Poate că nu el era cel mai potrivit să judece tot ce s-a întâmplat, însă trebuia să recunosc că era adevărat.. parţial.
  - Mda, mulţumesc pentru încrederea pe care o ai în mine.